Pavel Petrovici tresări uşor şi se apucă cu mâna de coapsă.
O şuviţă de sânge se prelinse de-a lungul pantalonilor albi.
Bazarov azvârli pistolul şi se apropie de duşmanul lui.
— Sunteţi rănit? întrebă el.
— Aveai dreptul să mă chemi la barieră! spuse Pavel Petrovici, asta însă e un fleac! în urma înţelegerii noastre, fiecare mai are de tras o dată.
— Să avem iertare, dar asta rămâne pentru altă dată!
răspunse Bazarov şi-l sprijini pe Pavel Petrovici, care începea să pălească. Acum nu mai sunt duelist, ci doctor şi, înainte de toate, trebuie să vă cercetez rana. Piotr! Vino-ncoace, Piotr! Unde te-ai ascuns?’
— Un fleac… Nu am nevoie de ajutorul nimănui, rosti rar Pavel Petrovici, şi… trebuie… din nou… să… Dădu să se tragă de mustaţă, dar mâna nu-l ascultă, îşi dădu ochii peste cap şi leşină.
— Ia te uită! A leşinat! De ce oare? se-ntrebă, fără să vrea, Bazarov, culcându-l pe Pavel Petrovici în iarbă. Ia să vedem ce se întâmplă! îşi scoase batista, şterse sângele şi pipăi rana de jur împrejur… Osul e neatins, murmură el printre dinţi.
Glontele n-a pătruns în adânc şi a atins numai muşchiul vastus externus. Peste trei săptămâni poate să şi danseze!
Dar leşinul! Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia nervoşi! Dar ce piele 168
fină are!
— Domnul e mort? se auzi la spatele lui glasul tremurător al lui Piotr.
Bazarov îşi întoarse capul.
— Du-te mai repede după apă „frăţioare! Cât despre…
dumnealui, o să ne îngroape pe amândoi.
Dar „modernul” servitor părea că nu-i pricepe cuvintele şi nu se urni din loc. Pavel Petrovici deschise încet ochii.
— Îşi dă sufletul! şopti Piotr şi începu să-şi facă semnul crucii.
— Ai avut dreptate… Ce fizionomie prostească! spuse gentlemanul rănit, zâmbind în silă.
— Dar du-te odată după apă, drace! se răsti Bazarov.
— Nu-i nevoie… a fost un vertige 88 de o clipă. Ajutaţi-mă
să mă aşez… a-aşa… Zgârietura asta trebuie să fie doar bandajată cu ceva şi eu am să ajung până acasă pe jos sau de nu, cei de-acasă să-mi trimită trăsura. Dacă crezi, duelul nu se va mai repeta. Te-ai purtat cu nobleţe… Astăzi, numai astăzi, bagă de seamă!
— N-are rost să ne mai amintim de trecut! îi tăie vorba Bazarov. Cât despre viitor, nici cu el nu trebuie să ne batem capul pentru că eu am de gând s-o şterg, fără nicio întârziere. Lăsaţi-mă acum să vă pansez piciorul! Rana dumneavoastră nu este primejdioasă, dar e mai bine să
oprim sângele. Mai întâi însă, trebuie neapărat să-l aducem în simţiri pe muritorul ăsta.
Bazarov îl scutură pe Piotr de guler şi-l trimise după
trăsură.
— Bagă de seamă să nu-l sperii pe fratele meu! îi spuse Pavel Petrovici. Nu cumva să-ţi treacă prin cap să-i raportezi ce s-a întâmplat!
Piotr o luă la goană; în timp ce el era dus dună trăsură, cei doi adversari şedeau jos, pe pământ, şi tăceau. Pavel Petrovici căuta să nu se uite la Bazarov; de împăcat, tot nu voia să se împace cu el. Îi era ruşine de trufia lui, de faptul 88 O ameţeală (fr.).
169
că dăduse greş tot ce pusese la cale, cu toate că simţea că un sfârşit mai bun decât acesta nici n-ar fi putut exista. „Cel puţin n-are să-mi mai stea în ochi aici, căuta el să se liniştească, mulţumesc şi pentru atât.” Tăcerea stăruia greoaie şi supărătoare. Niciunul nu se simţea la largul lui.
Fiecare îşi dădea seama că celălalt îl înţelege. Când e vorba de prieteni, simţământul acesta este plăcut, dar când e vorba de duşmani, e cât se poate de neplăcut, mai ales când aceştia nu pot avea o explicaţie şi nici nu se pot despărţi pe loc.
— Nu v-am legat prea strâns piciorul? întrebă în sfârşit Bazarov.
— Nu, nu, e foarte bine! răspunse Pavel Petrovici şi, după
un răstimp, adăugă: Pe fratele meu nu-l putem înşela; va trebui să-i spunem că am avut o discuţie politică.
— Foarte bine! spuse Bazarov. Puteţi să-i spuneţi că i-am înjurat pe toţi anglomanii.
— Minunat. Dar ce crezi că-şi închipuie despre noi omul de colo? urmă Pavel Petrovici arătând spre mujicul care, cu câteva minute înainte de duel îşi mânase prin faţa lui Bazarov caii împiedicaţi şi care, întorcându-se înapoi, pe acelaşi drum, făcu acum o plecăciune în faţa „boierilor”
scoţându-şi şapca.
— Cine ştie? răspunse Bazarov. Mai degrabă cred că nu-şi închipuie nimic. Mujicul rus este acel necunoscut, plin de taină, despre care a vorbit cândva atât de mult doamna Rodcliffe89. Cine îl poate înţelege? Nici el nu se înţelege pe sine.
— Aha! Vasăzică asta e părerea dumitale, începu Pavel Petrovici, dar deodată strigă: Ia te uită ce a făcut nătângul dumitale! Iată-l pe fratele meu venind în goană!
Bazarov se întoarse şi-l văzu pe Nikolai Petrovici în trăsură, palid la faţă. Acesta sări jos, înainte de a se fi oprit caii şi se repezi la fratele lui.
