— Iată, în privinţa asta, nu sunt cu totul de aceeaşi părere, spuse Bazarov. Aduce oarecum a roman franţuzesc. Nu prea e de crezut.
— Se poate. Totuşi, nu este plăcut să fii bănuit de crimă.
Nu-i aşa?
— Aşa e; dar este un mijloc de a scăpa de această
supărătoare învinuire. Secundanţi nu vom avea, dar putem avea un martor.
— Şi cine anume, dacă-mi dai voie să aflu?
— Păi, Piotr.
163
— Care Piotr?
— Feciorul fratelui dumneavoastră. E un om care se află la înălţimea vremurilor de azi şi îşi va juca rolul cu tot come il faut 85-ul necesar în asemenea cazuri.
— Mi se pare că glumiţi, stimate domn!
— Nicidecum. După ce veţi cugeta asupra propunerii mele, vă veţi încredinţa că e plină de bun simţ şi cât se poate de simplă. Adevărul tot iese la iveală, asta se ştie, aşa că iau asupra mea sarcina de a-l pregăti pe Piotr după cum se cuvine şi de a-l aduce la locul bătăliei.
— Văd că glumeşti întruna, spuse Pavel Petrovici, sculându-se de pe scaun. Dar după bunăvoinţa cu care ai primit totul, nu am dreptul să-ţi cer prea multe… Aşadar, lucrurile sunt puse la cale… A, da, era să uit! Ai pistoale?
— De unde să am pistoale, Pavel Petrovici? Nu sunt ostaş.
— Dacă-i aşa, te poţi folosi de-ale mele. Ţin să te încredinţez că sunt cinci ani de când nu am mai tras cu ele.
— Este o veste nespus de îmbucurătoare.
Pavel Petrovici îşi luă bastonul…
— Acestea fiind spuse, stimate domn, nu-mi rămâne decât să-ţi mulţumesc şi să te las îndeletnicirilor dumitale. Am onoarea să te salut!
— La bună vedere, stimatul meu domn! spuse Bazarov, petrecându-şi oaspetele.
Pavel Petrovici ieşi, iar Bazarov mai rămase puţin în faţa uşii, apoi strigă deodată:
— Ptiu, drace! Cât e de frumos şi de stupid în acelaşi timp!
Ce comedie am jucat amândoi! Numai câinii dresaţi joacă
aşa, în două labe! Dar era cu neputinţă să nu primesc. Ar fi putut să mă lovească şi atunci… (Bazarov păli numai la gândul ăsta. Toată mândria lui se răzvrătise.) Atunci, ar fi trebuit să-l sugrum, ca pe un pui! Se întoarse la microscopul lui, dar inima îi era tulburată şi liniştea de care avea nevoie pentru cercetări pierise. „Ne-a văzut astăzi! se gândi el. Dar oare numai pentru fratele său o face? La urma urmei, ce 85 Cum se cuvine în lumea bună (fr.).
164
mare lucru e un sărut? Trebuie să mai fie şi altceva la mijloc.
Stai! N-o fi îndrăgostit chiar el de dânsa? Fără-ndoială că e îndrăgostit, e limpede ca lumina zilei. Ce încurcătură!
Proastă treabă! hotărî el în cele din urmă. Oricum ai suci-o, oricum ai învârti-o, tot prost iese! În primul rând, trebuie să-mi pun viaţa în joc şi în orice caz, trebuie să plec de aici! Şi mai e şi Arkadi… şi vaca asta a Domnului, Nikolai Petrovici…
Proastă treabă; proastă!”
Ziua se scurse deosebit de molcomă şi de liniştită.
Fenecika parcă nici n-ar mai fi existat pe lume. Şedea în cămăruţa ei, ca un şoricel în gaură. Nikolai Petrovici părea îngrijorat. I se spusese că grâul lui, pe care se bizuia cu deosebire, făcuse rugină. Pavel Petrovici îi strivea pe toţi, chiar şi pe Prokofici, cu politeţea lui de gheaţă. Bazarov dădu să înceapă o scrisoare către tatăl lui, dar o rupse şi o aruncă
sub masă. „Dacă mor, se gândi el, au să afle; dar n-am să
mor. Nu, am să mai fac multă vreme umbră pământului.” Lui Piotr îi porunci să vină la el a doua zi, în zori, ca să-i spună
ceva însemnat. Piotr îşi închipui că vrea să-l ia cu el la Petersburg. Bazarov se culcă târziu şi toată noaptea îl chinuiră vise încâlcite… Chipul Odinţovei se învârtea prin faţa lui, se făcea că tot ea era şi maică-sa, iar după ea se ţinea mereu o pisicuţă cu mustăţi negre, şi pisicuţa era Fenecika. Pavel Petrovici i se înfăţişă ca o pădure mare, cu care totuşi trebuia să se bată. Piotr îl deşteptă la ora patru.
Se îmbrăcă numaidecât şi plecară împreună.
Dimineaţa era frumoasă, răcoroasă; nori mici şi pestriţi pluteau „ca o turmă de miei, pe albastrul limpede şi palid.
Frunzele şi ierburile erau presărate cu rouă măruntă, care strălucea ca argintul pe pânzele de păianjen; pământul, umed şi întunecat, părea că mai păstrează urma rumenă a zorilor; pretutindeni, din cer, se revărsau trilurile ciocârliilor.
Bazarov ajunse în crâng, se aşeză la umbră, la marginea lui, şi abia atunci îi dezvălui lui Piotr ce anume serviciu aştepta de la el. Feciorul cel instruit se sperie de moarte, dar Bazarov îl linişti, încredinţându-l că nu va avea nimic altceva de făcut 165
decât să stea de o parte şi să privească, şi că nu va fi tras la nicio răspundere. „Şi pe urmă, adăugă el, gândeşte-te ce rol de seamă o să joci.” Piotr îşi desfăcu mâinile, îşi pironi ochii în pământ şi, verde la faţă de spaimă, se rezemă de un mesteacăn.
Drumul de la Mariino ocolea păduricea; Colbul lui uşor nu fusese încă atins din ajun nici de roată, nici de picior de om.
Bazarov se uita din când în când, fără să vrea, în lungul drumului, rupea şi muşca câte un fir de iarbă, spunându-şi:
