— Despre ce aţi mai vorbit? îl întrebă un alt mujic de vârstă mijlocie, cu o înfăţişare morocănoasă care de departe, din pragul izbei lui, îl văzuse vorbind cu Bazarov. Ţi-a spus ceva despre dările rămase în urma? Ai?

— Aş, ce dări, frăţioare! răspunse primul mujic, şi în glasul lui nu mai era nici urmă de tărăgăneală blândă, patriarhală

201

ci, dimpotrivă, răzbătea un fel de asprime dispreţuitoare. A trăncănit şi el acolo; se vede că-l apucase mâncărimea de limbă. Ce vrei, boier! Ce ştie el?

— De unde să ştie? răspunse celălalt mujic şi, după ce mai clătinară din cap şi-şi potriviră cingătorile, prinseră a vorbi de treburile şi nevoile lor. Din păcate, Bazarov care se depărtase, dând dispreţuitor din umeri, şi care ştia să

vorbească cu mujicii (după cum se lăudase în discuţia lui cu Pavel Petrovici), acest Bazarov, plin de încredere în sine, nici nu bănuia că în ochii lor nu era altceva decât un caraghios…

De altfel, până la urmă sfârşi prin a-şi găsi o ocupaţie.

Într-o zi, de faţă cu el, Vasili Ivanovici pansa pe un mujic rănit la picior, dar bătrânului îi tremurau mâinile şi n-o putea scoate la capăt cu feşele. Fiul său îi ajută şi de atunci începu să-l asiste mereu în îndeletnicirile lui, fără a înceta totodată să râdă pe socoteala leacurilor pe care el însuşi le prescria şi pe socoteala tatălui său, care le punea numaidecât în aplicare. Însă zeflemelele lui Bazarov nu-l tulburau pe Vasili Ivanovici, ba chiar îl linişteau. Ţinându-şi cu două degete pe pântec halatul de casă soios şi trăgând din lulea, îl asculta cu încântare pe Bazarov şi, cu cât ieşirile lui erau mai răutăcioase, cu atât fericitul tată râdea mai cu poftă, arătându-şi toţi dinţii negri. Chiar repeta vorbele lui, câteodată prosteşte şi fără noimă. De pildă, câteva zile în şir spusese tam-nesam: „Mare scofală!” numai pentru că fiul lui, aflând că fusese la utrenie, întrebuinţase această expresie.

— Slavă Domnului, l-a mai lăsat ipohondria! îi şopti el soţiei sale. Ce m-a mai beştelit azi, straşnic! În schimb, gândul că are un asemenea ajutor îl entuziasma şi-l umplea de mândrie.

— Da, da, îi spunea el vreunei femei cu suman bărbătesc şi cu o scufie colţurată, înmânându-i un şip cu apă de Goulard sau un borcan cu alifie de măselariţă, mata, drăguţă, trebuie să-i mulţumeşti în fiecare clipă lui Dumnezeu că-i fecioru-meu la mine. Eşti îngrijită după cea mai ştiinţifică şi mai nouă metodă, înţelegi? Napoleon, că-i 202

împăratul francezilor, şi nu are un doctor mai bun. Iar femeia, care venise să se plângă că „m-a luat cu junghiuri”

(fără să ştie să spună cam unde o doare), făcea o plecăciune, îşi vâra mâna în sân, de unde scotea patru ouă înfăşurate într-un capăt de ştergar, aduse plocon.

Bazarov scoase o dată chiar o măsea unui vânzător ambulant şi deşi era o extracţie obişnuită, Vasili Ivanovici păstră măseaua ca pe o raritate şi, arătându-i-o părintelui Alexei, spuse:

— Priveşte, părinte, ce mai rădăcină! Ce putere are Evgheni. L-a ridicat pe vânzător în aer! Cred că un stejar să fi fost, l-ar fi zburat afară!

— Frumos, foarte frumos! spuse în cele din urmă părintele Alexei, neştiind ce să răspundă şi cum să scape de bătrânul căzut în extaz.

Într-o zi un mujic din satul învecinat aduse la Vasili Ivanovici pe fratele lui, bolnav de tifos. Culcat cu faţa în jos, pe un maldăr de paie, nefericitul trăgea să moară. Pete întunecate îi acopereau trupul şi-şi pierduse de mult şi cunoştinţa. Vasili Ivanovici îşi exprimă părerea de rău că

nimeni nu se gândise mai devreme să ceară ajutorul medicinii şi declară că nu există mijloc de salvare. Într-adevăr, mujicul nu apucă să-şi aducă fratele acasă, că acesta şi murise în căruţă.

Trei zile mai târziu, Bazarov intră în camera tatălui său şi îl întrebă dacă nu are cumva puţin nitrat de argint.

— Ba am. La ce-ţi trebuie?

— Îmi trebuie… ca să cauterizez o mică rană.

— Cui?

— Mie.

— Cum, ţie! Bar pentru ce? Ce fel de rană? Unde e?

— Uite aici la deget. Am fost astăzi în satul de unde a fost adus mujicul cu tifos, ştii dumneata. Ce le-a venit, că au cerut să-i facă autopsie, iar eu n-am mai făcut de mult aşa ceva.

— Ei şi?

203

— Ei, l-am rugat pe doctorul din oraş să mă lase s-o fac eu şi m-am tăiat!

Vasili Ivanovici păli deodată şi, fără a scoate o vorbă, se repezi în cabinetul lui, de unde se întoarse îndată cu o bucăţică de nitrat de argint în mână. Bazarov dădu s-o ia şi să plece.

— Pentru numele lui Dumnezeu! strigă Vasili Ivanovici, lasă-mă pe mine să te ard.

Bazarov zâmbi.

— Ce îndrăgostit eşti de meseria dumitale!

— Nu glumi, te rog. Ia arată-mi degetul. Rana nu-i mare.

Te doare?

Apasă mai tare, nu te teme.

Vasili Ivanovici se opri.

— Cum crezi, Evgheni, n-ar fi mai bine s-o cauterizăm cu fierul roşu?

— Asta ar fi trebuit făcut mai devreme, pentru ca acum de fapt nu mai foloseşte nici nitratul de argint. Dacă m-am molipsit, e târziu.

— Cum… târziu… abia putu rosti Vasili Ivanovici.

— Da, sigur! De atunci au trecut mai bine de patru ceasuri.

Vasili Ivanovici mai arse puţin rana.

— Dar doctorul de la oraş n-avea la el nitrat de argint?

— Nu avea.

— Cum se poate, Doamne Dumnezeule? Un medic să nu aibă un lucru atât de necesar!

— Să fi văzut ce bisturiuri avea! spuse Bazarov şi plecă.

Până seara şi în cursul zilei următoare, Vasili Ivanovici căuta la fiece pas prilejul să intre în camera fiului său şi, deşi nu numai că nu-i pomenea de rană, dar chiar vorbea numai despre lucrurile cele mai străine de acest subiect; îl privea însă atât de stăruitor în ochi şi-l urmărea cu atâta îngrijorare, încât Bazarov îşi pierdu răbdarea şi-l ameninţă că

pleacă. Vasili Ivanovici îi dădu cuvântul de onoare că n-are să se mai frământe, cu atât mai mult cu cât şi Arina 204

Vlasievna, căreia bineînţeles îi ascunsese totul, începuse să

nu-i mai dea pace, întrebându-l de ce nu doarme şi ce-i cu el.

Două zile încheiate bătrânul şi-a ţinut firea, deşi înfăţişarea fiului sau, pe care îl tot privea pe furiş, nu-i plăcea deloc… A treia zi însă, în timpul mesei, nu se mai putu stăpâni.

Bazarov şedea cu ochii în jos şi nu se atingea de niciun fel de mâncare.