— Ia judecă şi dumneata, Fedosia Nikolaevna! La ce-mi foloseşte tinereţea? Trăiesc singur, burlac…
— Asta atârnă numai de dumneata.
— Ei, tocmai că nu! Măcar de i s-ar face cuiva mila de mine.
Fenecika îl privi dintr-o parte, dar nu spuse nimic.
— Ce carte e asta? întrebă ea după un răstimp.
— Asta? E o carte de ştiinţă, greu de înţeles.
— Şi dumneata înveţi mereu? Nu te-ai plictisit? Mie mi se pare că şi aşa le ştii pe toate.
— Se vede că nu chiar pe toate. Ia încearcă să citeşti puţin.
— Dar n-am să înţeleg nimic. E în ruseşte? întrebă
Fenecika luând cu amândouă mâinile volumul greu, cu scoarţe tari. Ce groasă e!
— E în ruseşte.
— Oricum, n-am să înţeleg nimic.
— Dar nici nu ţin să înţelegi. Vreau să te privesc citind.
Când citeşti ţi se mişcă foarte drăguţ vârful nasului.
Fenecika se apucase tocmai să citească cu jumătate de glas un articol „despre creozot” peste care dăduse, dar auzind cuvintele lui, izbucni în râs şi zvârli cartea… Aceasta alunecă
de pe bancă.
— Îmi place şi când râzi, zise Bazarov.
— Hai, lasă!
— Îmi place când vorbeşti. Parcă murmură un pârâiaş.
Fenecika îşi întoarse capul.
— Ce om mai eşti şi dumneata! spuse ea, trecându-şi degetele peste flori. De ce să stai să mă asculţi pe mine?
Dumneata ai stat de vorbă cu doamne atât de învăţate!
— Ah, Fedosia Nikolaevna! Crede-mă ca toate doamnele învăţate de pe lume nu fac nici cât degetul dumitale cel mic.
— Ce-ai mai născocit! şopti Fenecika şi îşi lipi braţele de 158
trup.
Bazarov ridică de jos cartea:
— E o carte pentru doctori. De ce ai aruncat-o?
— Pentru doctori? spuse Fenecika şi se întoarse către el.
Ştii ceva? De când mi-ai dat picăturile acelea, ţii minte? Ce bine mai doarme Mitea! Nu ştiu cum să-ţi mai mulţumesc!
Eşti atât de bun, zău!
— De fapt, doctorii trebuiesc plătiţi, zise Bazarov zâmbind.
Ştii şi dumneata că doctorii sunt ahtiaţi de câştig.
Fenecika îşi ridică spre Bazarov ochii, ce păreau şi mai întunecaţi din pricina luminii alburii ce-i cădea pe partea de sus a feţei. Nu ştia dacă glumeşte sau nu.
— Dacă doreşti, noi… cu plăcere… o să trebuiască să-i cer lui Nikolai Petrovici…
— Dumneata crezi că vreau bani, îi tăie vorba Bazarov. Nu bani vreau de la dumneata.
— Atunci ce? spuse Fenecika.
— Ce? repetă Bazarov. Ghiceşte.
— Nu ştiu eu să ghicesc!…
— Atunci am să-ţi spun eu. Aş vrea… unui din trandafirii dumitale.
Fenecika râse iar, şi-şi împreună mâinile, atât i se păru de hazlie dorinţa lui Bazarov. Râdea şi, în acelaşi timp, se simţea măgulită. Bazarov o privea stăruitor.
