— Dar Arkadi Nikolaevici unde-i? întrebă stăpâna casei şi, aflând că nu se mai arătase de mai bine de un ceas, trimise după el. N-a fost uşor de găsit. Se refugiase în cel mai îndepărtat colţ al grădinii şi, cu bărbia proptită în mâini, şedea cufundat în gânduri. Adânci şi grave erau aceste gânduri, însă nu triste. Ştia că Anna Sergheevna şi Bazarov vorbesc între patru ochi, dar nu simţea gelozie ca înainte vreme. Dimpotrivă, chipul i se lumina din ce în ce. Părea că
în acelaşi timp se miră, se bucură şi e gata să ia o hotărâre.
XXVI
Răposatului Odinţov nu-i plăcuseră niciun fel de inovaţii; totuşi făcuse oarecare concesiuni „gustului rafinat” şi de aceea ridicase în parcul lui, între seră şi iaz, un fel de portic grec, clădit din cărămidă rusească. În peretele din spate al acestui portic sau galerie erau şase firide pentru statuile pe care Odinţov intenţiona să le comande din străinătate.
Statuile urmau să înfăţişeze: SINGURĂTATEA, TĂCEREA, CUGETAREA,
MELANCOLIA,
PUDOAREA
şi
SENSIBILITATEA. Una dintre ele, ZEIŢA TĂCERII, cu un deget la buze, fusese adusă şi aşezată la locul ei, dar în aceeaşi zi copiii de la curte îi spărseseră nasul şi, deşi pietrarul din vecinătate luase asupra lui să-i facă un nas „de două ori mai frumos decât cel vechi”, Odinţov poruncise să
190
fie scoasa; statuia se pomeni într-un colţ al hambarului unde se treiera grâul şi unde rămase ani îndelungaţi, stârnind groaza muierilor din sat, care credeau în tot felul de semne.
Partea din faţă a porticului era demult năpădită de tufe dese.
Numai capitelele coloanelor răsăreau deasupra verdeţii.
Înăuntrul porticului era răcoare chiar şi la amiază. Annei Sergheevna nu-i plăcea să-şi petreacă vremea în acel loc de când văzuse acolo un şarpe de casă; însă Katia se ducea adesea să stea pe banca mare de piatră, aşezată într-una dintre firide. La răcoare şi umbră, citea, lucra sau se lăsa în voia acelui simţământ de linişte deplină, cunoscut pe semne de fiecare dintre noi şi al cărui farmec este de a pândi, aproape inconştient, valul puternic al vieţii ce se rostogoleşte neostoit în jurul nostru şi în noi înşine.
A doua zi după sosirea lui Bazarov, Katia şedea pe banca ei preferată, iar alături, din nou, Arkadi. Ei o rugase să
meargă împreună la „portic”.
Până la dejun mai era aproape o ora. Dimineaţa înrourată
făcea loc unei zile de arşiţă. Chipul lui Arkadi îşi păstra expresia din ajun; Katia părea îngrijorată. Îndată după
gustarea de dimineaţă, sora ei o chemase în birou şi după ce, mai întâi, o alintase, ceea ce, o cam înfricoşa întotdeauna pe Katia, o sfătuise să fie mai reţinută în purtarea ei faţă de Arkadi şi, mai ales, să se ferească de a sta de vorbă cu el între patru ochi, lucru pe care l-ar fi observat şi mătuşa lor şi toată casa. În afară de aceasta, din seara de ajun, Anna Sergheevna nu era în apele ei; de altfel şi Katia se simţea stânjenită, de parcă ar fi fost vinovată cu ceva. Îndeplinind acum rugămintea lui Arkadi, fata îşi spusese că o face pentru cea din urmă oară.
— Katerina Sergheevna! începu el cu un fel de îndrăzneală
încătuşată totuşi de sfială, de când am fericirea să locuiesc sub acelaşi acoperiş cu dumneata, am stat de vorbă despre multe, şi totuşi mai este pentru mine un lucru foarte însemnat… pe care încă nu l-am adus în discuţie. Ai spus ieri că, de când sunt aici, m-am schimbat, adăugă el, ba 191
căutând să prindă, ba ferindu-se de privirea întrebătoare a Katiei, aţintită asupra lui. Într-adevăr, m-am schimbat în multe privinţe şi asta o ştii dumneata, mai bine decât oricine, dumneata căreia de fapt îi datorez această schimbare.
— Eu?… Mie? spuse Katia.
— Nu mai sunt acum băieţandrul acela înfumurat, ca atunci când am venit aici, urmă Arkadi. Nu degeaba am împlinit douăzeci şi trei de ani. Ca şi înainte, doresc să fiu de folos, doresc să-mi închin toate puterile adevărului; dar nu-mi mai caut idealurile acolo unde le căutam înainte; ele îmi apar… mult mai apropiate. Până acum nu mă cunoşteam bine şi-mi puneam probleme mai presus de puterile mele…
De curând mi s-au deschis ochii mulţumită unui simţământ… Nu vorbesc prea limpede, dar nădăjduiesc că ai să mă înţelegi…
Katia nu răspunse nimic, dar încetă de a-l mai privi pe Arkadi.
— Eu cred că, începu el din nou cu glasul mai tulburat, în timp ce deasupra lor un cintezoi, ascuns în frunzişul unui mesteacăn, îşi ciripea senin cântecul, eu cred că îndatorirea oricărui om cinstit este să fie pe deplin sincer cu aceia… cu acei oameni care… într-un cuvânt, cu oamenii apropiaţi lui, şi de aceea eu… eu am de gând…
Dar aici, tot avântul îl părăsi. Arkadi se încurcă, se fâstâci şi fu nevoit să tacă o vreme. Katia îşi ţinea întruna ochii plecaţi. Părea că nu înţelege unde voia să ajungă şi aştepta ceva.
— Prevăd că ceea ce o să spun o să te mire, începu Arkadi, luându-şi inima în dinţi, cu atât mai mult cu cât acest simţământ întrucâtva… bagă de seamă, întrucâtva te priveşte pe dumneata. Ieri m-ai dojenit că nu sunt îndeajuns de serios, urma Arkadi cu aerul unui om care a intrat într-o mlaştină şi simte că se înfundă tot mai mult şi mai mult cu fiecare pas şi totuşi se grăbeşte să înainteze în nădejdea că
are s-o treacă cu bine. Aceasta dojană e adeseori îndreptată… cade… asupra tinerilor, chiar şi atunci când n-o 192
mai merită; şi dacă aş avea mai multă încredere în mine…
(„dar ajută-mă, ajută-mă!” gândea deznădăjduit Arkadi, însă
Katia nu-şi întorcea de loc capul) dacă aş putea nădăjdui…
— Dacă aş putea avea încredere în ceea ce spui, se auzi în acea clipă glasul limpede al Annei Sergheevna.
Arkadi tăcu, iar Katia păli. Chiar prin faţa tufelor care ascundeau porticul trecea o cărare. Anna Sergheevna mergea de-a lungul acestei cărări, însoţită de Bazarov. Katia şi Arkadi nu-i puteau vedea, dar auzeau fiecare vorbă, foşnetul rochiei şi până şi răsuflarea lor. Ceilalţi doi făcură câţiva paşi şi parcă înadins se opriră drept în faţa porticului.
— Vezi dumneata, urmă Anna Sergheevna, noi ne-am înşelat. Amândoi nu mai suntem în prima tinereţe, îndeosebi eu. Noi am trăit şi am obosit. Amândoi, de ce să ne ascundem după deget? suntem deştepţi. La început m-ai interesat şi te-am interesat; amândoi am fost curioşi… iar apoi…
— Iar apoi, eu mi-am dat în petic! îi tăie vorba Bazarov.
— Ştii bine că nu asta a pricinuit neînţelegerea dintre noi.
Dar oricum ar fi fost, noi nu simţeam nevoie unul de celălalt; asta-i pricina cea mai de seamă. În noi erau prea multe…
cum să spun… prea multe trăsături comune. N-am înţeles-o niciunul numaidecât, Arkadi… dimpotrivă.
— Dar de el aveţi nevoie? întrebă Bazarov.
— Lasă, Evgheni Vasilici! Mi-ai spus că simte ceva pentru mine; de altfel şi mie mi s-a părut întotdeauna că-i plac. Ştiu că pot să-i fiu mătuşă, dar nu vreau să-ţi ascund că, acum, am început să mă gândesc mai des la el. Simţământul ăsta tânăr şi proaspăt are ceva atrăgător…
— Cuvântul fermecător e mai potrivit în asemenea cazuri, o întrerupse Bazarov. În glasul lui liniştit, dar scăzut, se simţea clocotind răutatea. Arkadi a făcut ieri pe misteriosul cu mine şi nu mi-a vorbit nici de dumneavoastră şi nici de sora dumneavoastră… E un simptom grav.
— Cu Katia se poartă ca un frate, spuse Anna Sergheevna, şi asta-mi place la el, deşi poate că n-ar fi trebuit să îngădui 193
o asemenea apropiere între ei.
— În dumneavoastră vorbeşte acum… sora? rosti rar Bazarov.
— Bineînţeles.. Dar de ce ne-am oprit aici? Să mergem!
Despre ce lucruri ciudate ne-am apucat să vorbim, nu-i aşa?
Nu mă aşteptam să vorbesc vreodată astfel cu dumneata! Ştii că mă cam înfricoşezi… şi, în acelaşi timp, am încredere în dumneata, pentru că de fapt eşti foarte bun.
— În primul rând, nu sunt bun de loc; iar în al doilea, eu nu mai prezint nicio importanţă pentru dumneavoastră şi îmi spuneţi totuşi că sunt bun… E ca şi cum ai pune o cunună
