— Te rog, te rog! spuse ea în sfârşit şi, aplecându-se deasupra băncii, începu să aleagă trandafirii.. Vrei unul roşu sau unul alb?
— Roşu şi nu prea mare.
Ea îşi îndreptă spatele.
— Poftim! Ţine! spuse ea, dar îşi trase îndată înapoi mâna întinsă şi, muşcându-şi buzele, privi spre marginea boschetului, apoi îşi încordă auzul.
— Ce se întâmplă? o întrebă Bazarov. Nikolai Petrovici?
— Nu… a plecat pe câmp… dar de dumnealui nu mă tem…
însă de Pavel Petrovici… Mi s-a părut…
— Ce?
159
— Mi s-a părut că dumnealui umblă pe aici. Nu… nu e nimeni. Ia-l… Fenecika îi dădu lui Bazarov trandafirul.
— Pentru ce te temi de Pavel Petrovici?
— Dumnealui mă tot sperie. De vorbit, nu vorbeşte, dar se uită aşa de ciudat. Mi se pare că nici dumneata nu-l iubeşti.
Îţi aduci aminte că, înainte, vă certaţi mereu. Nici nu ştiu de ce vă certaţi, dar vedeam că uite aşa îl suceai şi-l învârteai…
Fenecika arătă printr-o mişcare a mâinii, cum îl sucea şi îl răsucea, după părerea ei, Bazarov pe Pavel Petrovici.
Bazarov zâmbi.
— Dar dacă m-ar fi învins, mi-ai fi luat apărarea? întrebă
el.
— Cum aş putea eu să te apăr? şi apoi cu dumneata cine poate s-o scoată la capăt?
— Aşa crezi? Eu cunosc o mână care, dacă ar vrea, m-ar doborî cu un deget.
— Ce mână e asta?
— Te faci că nu ştii! Ia miroase, să vezi ce mireasmă are trandafirul pe care mi l-ai dat.
Fenecika îşi lungi gâtul şi îşi apropie obrazul de floare…
Băsmăluţa îi alunecă de pe cap pe umeri, descoperind bogatul păr moale, negru şi lucios, uşor ciufulit.
— Stai puţin! Vreau să-l miros împreună cu dumneata, spuse Bazarov, şi aplecându-se o sărută apăsat pe buzele întredeschise.
Femeia tresări, se propti cu amândouă mâinile în pieptul lui, dar se propti slab şi el putu să-şi reînnoiască şi să-şi prelungească sărutul.
O tuse seacă se auzi dincolo de tufişul de liliac. Fenecika se trase într-o clipă în celălalt capăt al băncii. Pavel Petrovici apăru, se înclină uşor şi după ce rosti cu un fel de tristeţe plină de răutate:
— Sunteţi aici? se îndepărtă. Fenecika strânse îndată
trandafirii şi ieşi din boschet.
— Ţi-ai făcut păcat cu mine, Evgheni Vasilici! şopti ea plecând. În şoapta ei se simţea o dojană neprefăcută.
160
Bazarov îşi aminti de o altă scenă, petrecută nu demult. I se făcu ruşine şi simţi o ciudă, plină de dispreţ, faţă de sine însuşi. Dar îşi scutură îndată capul, se felicită ironic de a fi călcat formal pe urmele lui Céladon84 şi se duse în odaia lui.
Pavel Petrovici ieşi din grădină şi, mergând cu paşi rari, ajunse în pădure. Rămase acolo destul de mult, iar când se întoarse să ia micul dejun, Nikolai Petrovici îl întrebă grijuliu dacă nu cumva se simte rău, atât de pământiu era la faţă.
— Tu ştii că eu sufăr câteodată de gălbinare, îi răspunse liniştit Pavel Petrovici.
Două ore mai târziu, bătu la uşa lui Bazarov.
— Sunt dator să-ţi cer iertare că te stingheresc în îndeletnicirile dumitale ştiinţifice, începu el şi se aşeză pe un scaun lângă fereastră, sprijinindu-se cu amândouă mâinile pe bastonul lui frumos cu mâner de fildeş (de obicei se plimba fără baston), dar sunt nevoit să te rog să-mi dai cinci minute din timpul dumitale… nu mai mult.
— Tot timpul meu e la dispoziţia dumneavoastră, răspunse Bazarov. De îndată ce Pavel Petrovici păşise pragul camerei lui, o umbră îi trecuse peste faţă.
— Îmi ajung cinci minute. Am venit să-ţi pun o întrebare.
— O întrebare? Despre ce?
— Te rog să mă asculţi. La începutul şederii dumitale în casa fratelui meu, pe când nu-mi refuzam încă plăcerea de a sta de vorbă cu dumneata, mi se întâmplă să-ţi aud părerile asupra multor chestiuni; dar, după câte îmi amintesc, nici între noi şi nici, în general, când eram de faţă, n-a venit vreodată vorba despre dueluri. Dă-mi voie să aflu care este părerea dumitale în această privinţă?
Bazarov, care se sculase spre a-l întâmpina pe Pavel Petrovici, se aşeză pe marginea mesei, încrucişându-şi mâinile.
