de flori pe capul unui mort.

— Evgheni Vasîlici, noi nu suntem stăpâni pe… începu Anna Sergheevna, dar un suflu de vânt făcu să foşnească

frunzişul şi-i risipi vorbele.

— Dar sunteţi liberă! spuse, puţin mai târziu, Bazarov.

Altceva nu s-a mai putut desluşi; paşii s-au îndepărtat şi totul s-a liniştit.

Arkadi se întoarse spre Katia, care rămăsese nemişcată, numai că îşi plecase şi mai tare capul.

— Katerina Sergheevna! spuse el cu glas tremurător, încleştându-şi mâinile. Te iubesc din tot sufletul! Nu iubesc pe nimeni în afara de dumneata şi te voi iubi în veci! Am vrut să ţi-o spun, să-ţi aflu părerea şi să-ţi cer mâna, pentru că

nici eu nu sunt bogat, dar simt că sunt gata să fac orice jertfe… Nu-mi răspunzi? Nu mă crezi? Ţi se pare că vorbesc uşuratic? Dar adu-ţi aminte de zilele acestea din urmă! Oare nu te-ai încredinţat demult că tot ce a fost, înţelege-mă, tot, tot a trecut fără urmă? Uită-te la mine şi spune-mi un singur cuvânt… Te iubesc… te iubesc… crede-mă!

Katia îi aruncă lui Arkadi o privire adâncă şi luminoasă şi, după o îndelungată gândire, rosti cu un zâmbet uşor:

— Da.

Arkadi sări de pe bancă:

— Da! Ai spus da, Katerina Sergheevna! Ce-nseamnă acest 194

cuvânt? Că eu te iubesc într-adevăr, că mă crezi? Sau… nu îndrăznesc să sfârşesc…

— Da! repetă Katia şi, de data aceasta, el o înţelese. Îi luă

mâinile mari şi frumoase şi, cu răsuflarea tăiată de fericire, le apăsă pe inima lui. Abia se ţinea pe picioare şi nu putea decât să spună mereu:

— Katia, Katia… iar pe faţa ei începură să curgă lacrimi, lacrimi nevinovate, de care ea însăşi râdea încetişor. Cine n-a văzut astfel de lacrimi în ochii fiinţei iubite, acela n-a simţit niciodată cât poate fi de fericit un om pe pământ, cu inima oprindu-se în loc de recunoştinţă şi sfială.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Anna Sergheevna trimise să-l cheme pe Bazarov în biroul ei, şi, râzând silit, îi întinse o foaie de hârtie împăturită. Era o scrisoare din partea lui Arkadi care îi cerea mâna surorii ei.

Bazarov îşi trecu repede ochii peste scrisoare şi făcu o sforţare pentru a nu-şi arăta simţământul de bucurie răutăcioasă ce se aprinse, în clipa aceea, în sufletul lui.

— Poftim, spuse el, iar dumneavoastră îmi pare că nu mai departe decât ieri socoteaţi că o iubeşte pe Katerina Sergheevna, cu dragoste de frate. Ce aveţi de gând să faceţi acum?

— Dumneata ce mă sfătuieşti? întrebă Anna Sergheevna fără a se opri din râs.

— Păi, socotesc, răspunse Bazarov, râzând şi el, cu toate că nu se simţea câtuşi de puţin vesel şi nu avea de loc poftă

să râdă, ca şi ea de altfel, socotesc că trebuie să le daţi celor doi tineri binecuvântarea. E o partidă bună, în toate privinţele. Averea lui Kirsanov e destul de frumoasă. Arkadi e unicul fiu; de altfel şi taică-său e un om de ispravă şi n-o să

se împotrivească.

Odinţova făcu câţiva paşi prin cameră. Obrazul ba i se roşea, ba pălea.

— Asta e părerea dumitale? spuse ea. Atunci nu vad care ar fi piedicile… Mă bucur pentru Katia… şi pentru Arkadi 195

Nikolaevici. Bineînţeles că am să aştept răspunsul tatălui său. Chiar am să-l trimit pe el după răspuns. Ei, vezi că ieri seară am avut dreptate când ţi-am spus că amândoi suntem oameni bătrâni?… Cum de n-am văzut nimic? Asta mă miră!

Anna Sergheevna râse iarăşi, apoi îşi întoarse capul.

— Tineretul de azi e foarte şiret, spuse Bazarov şi râse şi el. Rămâneţi cu bine, începu el iarăşi după o scurtă tăcere.

Vă urez ca lucrul acesta să se isprăvească în chipul cel mai fericit, iar eu am să mă bucur din depărtare.

Odinţova se întoarse brusc spre el.

— Cum? Pleci? De ce să nu rămâi acum? Rămâi!… Îmi face plăcere să stau de vorbă cu dumneata… E ca şi cum ai umbla pe marginea unei prăpăstii. La început ţi-e frică, dar apoi prinzi curaj. Rămâi!

— Vă mulţumesc pentru invitaţie, Anna Sergheevna, şi pentru părerea măgulitoare pe care o aveţi despre talentul meu de vorbitor, dar găsesc că şi aşa m-am învârtit prea mult într-o sferă străină mie. Peştii zburători se pot ţine câtăva vreme în aer, dar peste puţin trebuie să cadă din nou în apă. Îngăduiţi-mi deci să mă cufund din nou în elementul meu.

Odinţova se uită la Bazarov. Un zâmbet amar îi schimonosea faţa palidă. „Acesta m-a iubit!” gândi ea şi i se făcu milă de el. Îi întinse mâna cu căldură.

Dar el o înţelese.

— Nu! şi făcu un pas îndărăt. Sunt un om sărac, dar până

acum n-am primit încă pomană. Adio şi rămâneţi sănătoasă!

— Sunt încredinţată că nu ne vedem pentru cea din urmă

oară! spuse Anna Sergheevna dintr-un avânt involuntar.

— Câte nu se întâmplă în lume! răspunse Bazarov, apoi se înclină şi ieşi.

— Vasăzică te-ai hotărât să-ţi faci un cuib? îi spuse în aceeaşi zi lui Arkadi, stând pe vine şi făcându-şi geamantanul. Ce să zic! E un lucru bun. Numai că degeaba ai făcut pe şiretul. Mă aşteptam din partea ta să iei cu totul 196

altă cale. Sau poate că asta te-a luat şi pe tine prin surprindere?

— E drept că nu mă aşteptam la aşa ceva când ne-am despărţit, răspunse Arkadi, dar de ce nu eşti şi tu sincer?

Spui că „e un lucru bun”, ca şi cum n-aş cunoaşte părerea ta asupra căsătoriei.

— Ei, dragul meu prieten! spuse Bazarov, ca să vorbesc şi eu în felul tău! Vezi ce fac eu! în geamantanul meu e un loc gol şi-l umplu cu fân. Tot astfel se procedează şi cu geamantanul vieţii noastre. Umple-l cu orice, numai să nu rămână gol. Te rog să nu te superi… Îţi aduci desigur aminte ce părere am avut întotdeauna despre Katerina Sergheevna.

Câte o domnişoară e socotită deşteaptă numai pentru că ştie cum să suspine când trebuie. Dar a ta ştie să-şi apere interesele; şi le apără atât de bine, că şi pe tine o să te ţină

sub papuc, dar asta e tocmai ce trebuie. Trânti capacul şi se ridică de jos: Iar acum la despărţire, am să-ţi spun… pentru că nu face să ne înşelăm: ne luăm rămas bun pentru totdeauna şi o simţi şi tu… Ai făcut bine ce-ai făcut! Nu eşti născut pentru viaţa noastră amară şi aspră de burlac. Tu nu ai nici obrăznicie, nici răutate, ci numai o îndrăzneală şi o semeţie tinerească, Pentru cauza noastră, nu merge. Unul de-alde voi, neam de boier, nu poate ajunge mai departe decât la o nobilă smerenie sau o nobilă frământare, şi astea sunt fleacuri. Voi, de pildă, nu vă bateţi şi totuşi vă închipuiţi că sunteţi viteji, iar noi vrem să ne batem. Ce să mai vorbim!

Praful nostru o să te supere la ochi, iar noroiul nostru o să te murdărească; de altfel nici n-ai ajuns până la noi, şi, fără să

vrei, te admiri pe tine însuţi şi-ţi face plăcere să te dojeneşti; dar pe noi lucrul acesta ne plictiseşte. Noi vrem să dojenim pe alţii, să-i dăm peste cap! Eşti un băiat de ispravă, dar eşti totuşi un boiernaş blajin şi liberal, e volatu cum spune taică-meu.

— Îţi iei pentru totdeauna rămas bun de la mine, Evgheni, spuse întristat Arkadi, şi nu ai alte cuvinte pentru mine?

Bazarov se scarpină la ceafă.