ce trece. Unii voiau să plece sau cereau mărirea simbriei, alţii plecau de îndată ce-şi luau arvuna; caii se îmbolnăveau, hamurile se stricau de parcă le-ar fi dogorât focul, muncile erau făcute de mântuială; treierătoarea comandată şi adusă
de la Moscova nu putea fi folosită din pricină că era prea grea, cealaltă se stricase la cel dintâi treierat; jumătate din ocolul de vite arsese pentru că o bătrână oarbă de la curte se dusese pe vânt cu un tăciune aprins să-şi descânte vaca…
Ce e drept, după spusele bătrânei toată nenorocirea se iscase din pricină că boierului i se năzărise să facă nu ştiu ce fel de brânzeturi şi alte lucruri din lapte. Pe vătaf îl apucase deodată lenea şi începuse chiar să se îngraşe, aşa cum se îngraşe orice rus care da de bine. Când îl zărea de departe pe Nikolai Petrovici, ca să-şi arate râvna, arunca cu câte un băţ
după vreun purcel care trecea prin faţa lui sau ameninţa cu pumnul pe câte un băieţel aproape despuiat, dar încolo mai mult dormea, Mujicii arendaşi nu dădeau obrokul la timp şi furau lemne din pădure; aproape în fiecare noapte paznicii găseau pe pajiştile fermei caii ţăranilor care păşteau acolo şi câteodată chiar se încăierau şi le luau caii. Nikolai Petrovici hotărâse într-o vreme o despăgubire în bani pentru păscutul ierbii; dar de obicei, după ce caii erau găzduiţi vreo două zile pe socoteala boierului, se întorceau frumuşel la stăpânii lor.
Colac peste pupăză, mujicii începură să se mai şi certe: fraţii cereau împărţirea avutului între ei, nevestele lor nu se împăcau în aceeaşi casă, deodată se încingea o bătaie şi se ridica tot satul ca la poruncă. Tot norodul se aduna în faţa cancelariei, dădea buzna la boier, şi mujicii, adesea beţi şi cu feţele însângerate, se răfuiau între ei şi cereau să se facă
dreptate. Ieşea zarvă mare, urlete, ţipete ascuţite de muieri, amestecate cu sudalmele bărbaţilor. Trebuia să cercetezi părţile învrăjbite, să ţipi până răguşeşti, ştiind dinainte că
orice ai face e cu neputinţă să ajungi la o hotărâre dreaptă.
Mâna de lucru pentru seceriş nu era destulă. Un vecin gospodar, cu o înfăţişare foarte cumsecade făgăduise lui Nikolai Petrovici să-i aducă oameni la secerat cu două ruble 151
deseatina, dar îl trăsese pe sfoară în chipul cel mai neruşinat. Muierile din sat cereau preţuri nemaiauzite şi între timp grâul se scutura, cositul nu se făcea ca lumea, iar consiliul de tutelă ameninţa şi pretindea vărsarea procentelor fără întârziere şi în întregime…
— Nu mai pot! se văita de multe ori Nikolai Petrovici, deznădăjduit. Chiar să mă bat eu cu ei, asta nu se poate; să
trimit după pristav nu mi-o îngăduie principiile şi, în acelaşi timp, dacă nu-i ţii în frâu, nu poţi face nimic cu ei!
— Du calme, du calme 83, spunea la asta Pavel Petrovici, dar şi el mârâia, se încrunta şi se trăgea de mustăţi.
Bazarov se ţinea departe de toate aceste „ticăloşii” ale vieţii; ca musafir, n-avea de ce să se amestece în treburile altora. A doua zi după sosirea lui la Mariino, începu să se ocupe iar de broaştele lui, de infuzori şi de substanţe chimice, şi-şi vedea numai de ale lui. Arkadi, dimpotrivă, socotise că e de datoria lui, dacă nu chiar să-şi ajute tatăl, cel puţin să se arate că e gata s-o facă. Îl asculta cu răbdare şi o dată i-a dat chiar un sfat, nu ca să-l urmeze neapărat, ci ca să-i arate că ia şi el parte la grijile lui. De altfel nu-i erau urâte treburile gospodăriei. Se gândea chiar cu plăcere la munca agricolă, dar în perioada aceea alte gânduri îi roiau prin cap. Spre marea lui mirare, Arkadi se gândea întruna la Nikolskoie. Înainte vreme, dacă cineva i-ar fi spus că o să se plictisească sub acelaşi acoperiş cu Bazarov, şi încă sub acoperişul părintesc, s-ar fi mulţumit să dea din umeri; totuşi se plictisea cu adevărat şi ceva îi dădea ghes să plece.
Îi veni în minte să se plimbe până o cădea de oboseală, dar nici asta nu-l ajută. Stând odată de vorbă cu tatăl lui, află că
Nikolai Petrovici păstra câteva scrisori destul de interesante scrise cândva de mama Odinţovei către răposata lui soţie şi nu-i dădu pace până ce nu le căpătă; pentru a le găsi Nikolai Petrovici fusese nevoit să cotrobăiască prin vreo douăzeci de sertare şi sipete de tot soiul. După ce puse mâna pe aceste hârtioare, pe jumătate nimicite de vreme, Arkadi se linişti 83 Linişteşte-te, linişteşte-te (fr.).
152
întrucâtva, ca şi cum ar fi văzut în faţa lui ţelul înspre care trebuia să meargă. „Asta o spun pentru amândoi, şoptea el întruna, sunt chiar vorbele ei! Am să mă duc acolo, am să
mă duc, dracu să mă ia!” Dar îşi aminti de cea din urmă
călătorie la Nikolskoie, de primirea aceea rece şi de stângăcia lui de atunci şi se simţi din nou cuprins de sfială. Dar acel
„ce-ar fi să” al tinereţii şi dorinţa tainică de a-şi încerca norocul şi puterile, singur, fără ocrotirea altcuiva, biruiră
până la urmă. Nu trecuseră nici zece zile de când se întorsese la Mariino, când Arkadi, sub pretext că vrea să studieze mecanismul şcolilor duminicale, a pornit-o spre oraş, iar de acolo la Nikolskoie. Zorindu-l tot timpul pe surugiu, zbura într-acolo cum zboară un ofiţer tânăr la bătălie! Simţea şi teamă, şi bucurie, iar nerăbdarea îl sugruma. „Mai ales nu trebuie să te gândeşti”, îşi spunea el mereu. Dăduse peste un surugiu straşnic, ce e drept, se oprea în faţa fiecărei crâşme spunând de fiecare data „Tragem o duşcă?”, însă după ce o
„trăgea”, nu-şi mai cruţa caii. Iată că în sfârşit se arătă
acoperişul înalt al binecunoscutei case… „Ce fac eu? îi fulgeră deodată prin minte lui Arkadi. Ei, doar n-o să mă
întorc din drum!” Cei trei cai goneau voiniceşte, surugiul chiuia şi fluiera. Iată, duduiră sub copite şi roţi bârnele podeţului şi aleea de brazi tunşi se apropia văzând cu ochii…
O rochie trandafirie de femeie se zări o clipă în verdeaţa întunecată; un chip tânăr se ivi de sub franjurile uşoare ale unei umbrele… Arkadi recunoscu pe Katia, şi ea îl recunoscu pe el. Atunci îi porunci surugiului să oprească pe loc caii înfierbântaţi; sari jos din trăsură şi se apropie de fată.
— Dumneata eşti! spuse ea şi se roşi toată. Să mergem la sora mea, e aici în grădină. O să-i facă plăcere să te vadă.
Katia îl duse pe Arkadi în grădină; întâlnirea cu ea i se păru de bun augur. Se bucurase la vederea ei de parcă i-ar fi fost rudă. Toate merseseră cât se poate de bine, nici majordom, nici protocolul anunţării. La cotitura potecii o văzu pe Anna Sergheevna. Stătea cu spatele spre el. Dar la auzul paşilor se întoarse încet.
153
Arkadi era cât pe ce să se fâstâcească din nou, dar cele dintâi vorbe rostite de ea îl liniştiră îndată:
— Bună ziua, fugarule! spuse ea cu glasul lin şi cald, şi veni întru întâmpinarea lui zâmbind şi strângând ochii din pricina soarelui şi a vântului. Unde l-ai găsit, Katia?
— Anna Sergheevna, începu el, v-am adus ceva, la care nu vă aşteptaţi de fel…
— Te-ai adus pe dumneata; asta e mai bine decât orice.
XXIII
După ce îl petrecu pe Arkadi cu o privire compătimitoare şi ironică şi după ce îi dădu să înţeleagă ca nu se înşală de loc asupra adevăratului ţel al călătoriei lui, Bazarov se izolă
cu desăvârşire şi se puse pe lucru cu înfrigurare. Cu Pavel Petrovici nu se mai certa acum, cu atât mai mult cu cât acesta lua faţă de Bazarov un aer peste măsură de
„aristocratic” şi îşi exprima părerile mai mult prin sunete decât prin vorbe. Numai o singură dată se avântase Pavel Petrovici într-o discuţie aprigă cu nihilistul, în legătură cu problema drepturilor nobilimii din ţinutul Balticii, o problemă
foarte arzătoare pe vremea aceea, dar se oprise deodată, spunând cu o politeţe rece:
— De altfel noi doi nu ne putem înţelege, cel puţin eu nu am cinstea de a vă înţelege.
— Cred şi eu! spuse Bazarov. Omul e în stare să le înţeleagă pe toate: şi cum freamătă eterul, şi ce se întâmplă
în soare; dar cum poate un alt om să-şi sufle nasul într-alt fel decât şi-l sufla el însuşi, asta nu e în stare să priceapă.
