— Glumeşti, fără îndoială.

— Aşa ţi se pare? Dar dacă sunt încredinţat de ceea ce spun? Dar dacă găsesc că încă nu m-am exprimat cu destulă

tărie?

— Nu te-nţeleg.

— Adevărat? Abia acum văd că ţi-am lăudat peste măsură

spiritul de observaţie.

— Cum adică?

Arkadi nu răspunse nimic şi întoarse capul. Katia mai găsi în coş câteva firimituri şi începu să le arunce la vrăbii; dar mişcarea pe care o făcu cu mâna fu prea repezită şi vrăbiile zburară fără să apuce să ciugulească.

— Katerina Sergheevna! începu deodată Arkadi. Poate că

ţi-e totuna, dar să ştii că eu nu te-aş schimba, nu numai cu sora dumitale, dar cu nimeni din lumea asta!

Apoi se ridică şi se îndepărtă repede, ca şi cum s-ar fi speriat de vorbele ce-i scăpaseră.

Katia lăsă să-i cadă pe genunchi amândouă mâinile, cu coş cu tot şi, aplecând capul, privi îndelung în urma lui Arkadi. Puţin câte puţin, obrajii i se făcură trandafirii, dar buzele nu zâmbeau, iar ochii întunecaţi arătau nedumerire şi un alt simţământ, nelămurit încă.

— Eşti singură? răsună lângă ea glasul Annei Sergheevna.

Mi se pare că ai ieşit în grădină împreună cu Arkadi.

Katia îşi mută fără grabă privirile spre sora ei. (Aceasta, îmbrăcată cu grijă şi chiar elegant, se oprise pe potecă şi, cu vârful umbrelei deschise, gâdila urechile căţeluşei Fifi.) Apoi îi spuse domol:

— Sunt singură.

— Asta o văd şi eu! făcu Anna Sergheevna râzând. S-a dus în camera lui?

— Da.

— Aţi făcut lectură împreună?

— Da.

Anna Sergheevna o apucă de bărbie şi îi ridică spre ea capul:

184

— Sper că nu v-aţi certat?

— Nu! spuse Katia şi-i îndepărtă încet mâna.

— Cât de solemn răspunzi! Credeam că-l găsesc aici şi voiam să-l poftesc să facă o plimbare cu mine. M-a tot rugat mereu. Ţi-a sosit de la oraş o pereche de pantofi. Du-te să-i încerci! Am văzut de ieri că ai tăi s-au învechit de tot. În general, nu te ocupi destul de asta. Şi ai picioruşe atât de frumoase! Şi mâinile tale sunt frumoase… numai că sunt cam mari. Deci, trebuie să-ţi pui în valoare picioarele! Dar tu nu eşti cochetă.

Anna Sergheevna porni mai departe pe cărare, foşnind uşor din rochia ei frumoasă. Katia se sculă de pe bancă şi, luându-l pe Heine, plecă şi ea, însă nu ca să-şi încerce pantofii.

„Picioruşe frumoase, gândi ea, urcând uşor şi încet treptele de piatră ale terasei încinse de soare. Picioruşe frumoase, spui… Ei bine el va fi la aceste picioruşe!”

Dar îndată se simţi ruşinată şi o zbughi în sus, pe scară.

Arkadi o luă pe coridor spre camera lui. Majordomul îl ajunse din urmă şi-i spuse că domnul Bazarov îl aşteaptă la dânsul.

— Evgheni? murmură Arkadi, aproape speriat. A sosit demult?

— A sosit chiar în clipa asta şi a poruncit să nu fie anunţat Annei Sergheevna, ci să fie condus direct la dumneavoastră.

„Să nu se fi întâmplat vreo nenorocire la noi acasă!” gândi Arkadi şi, după ce urcă grăbit scara, deschid brusc uşa.

Înfăţişarea lui Bazarov îl linişti pe loc, deşi un ochi mai experimentat ar fi descoperit, desigur, pe chipul tot atât de energic ca şi înainte, dar mai tras, al oaspetelui neaşteptat, urme de tulburare lăuntrică. Cu mantaua prăfuită aruncată

pe umeri şi cu şapca pe cap, şedea pe pervazul ferestrei Nu se ridică nici când Arkadi i se aruncă de gât, strigând cu însufleţire:

— Nu mă aşteptam de loc să te văd! Ce vânt te-aduce?

vorbea el întruna umblând fără rost prin cameră, ca un om 185

care îşi închipuie şi vrea să arate cu tot dinadinsul că e bucuros. La noi acasă totul e bine şi toţi sunt sănătoşi nu-i aşa?

— Da, totul e bine, dar nu sunt toţi sănătoşi, răspunse Bazarov, iar tu nu mai trăncăni şi porunceşte să mi se aducă

nişte cvas. Stai jos şi ascultă ceea ce am să-ţi spun, în cuvinte puţine, dar destul de tari, nădăjduiesc.

Arkadi se domoli, iar Bazarov în povesti duelul lui cu Pavel Petrovici. Arkadi rămase foarte mirat şi chiar se întristă, dar nu găsi cu cale să arate acest lucru. Nu întrebă decât dacă

nu cumva rana unchiului său e primejdioasă şi, după ce Bazarov îi răspunse că e o rană cât se poate de interesantă, dar nu din punct de vedere medical, zâmbi silit, dar inima i se strânse şi se simţi, nu ştiu de ce, ruşinat. Bazarov păru că-l înţelege.

— Da, frate! zise el. Iată ce-nseamnă să-ţi petreci vremea cu feudalii! Te trezeşti şi tu feudal; ba mai iei parte şi la lupte cavalereşti. Deci, am pornit-o către „părinţi”, încheie Bazarov, iar în drum m-am abătut şi pe aici… ca să-ţi povestesc toate astea, aş zice eu, dacă n-aş socoti că o minciună fără rost e o prostie. Am trecut pe aici, dracu ştie de ce! Vezi tu, e bine ca omul, câteodată, să se ia singur de ciuf şi să se smulgă din loc, ca o ridiche din strat: aşa am şi făcut zilele acestea… Dar mi-a venit poftă să mai arunc o privire asupra locurilor de care m-am despărţit, asupra stratului în care am stat.

— Nădăjduiesc că aceste cuvinte nu mă privesc pe mine!

făcu Arkadi tulburat. Nădăjduiesc că nu te gândeşti să te desparţi de mine!

Bazarov îl privi ţintă, aproape sfredelitor:

— Parcă asta te-ar mâhni?! Eu, unul, cred că tu te-ai şi despărţit de mine. Eşti atât de proaspăt şi de curăţel… Pe semne că treburile tale cu Anna Sergheevna merg strună.

— Care treburi cu Anna Sergheevna?

— Oare n-ai venit tu aici, de la oraş, pentru ea, puişorule?

Şi, fiindcă veni vorba, cum merge acolo cu şcoala duminicală? Oare nu eşti îndrăgostit de ea? Sau poate că a 186

sosit vremea să faci pe discretul?