Dar aici glasul i se curmă şi, în acelaşi timp, simţi că Pavel Petrovici îi apucase mâna şi i-o strânsese… Se uită la el şi încremeni. Se făcuse şi mai palid. Ochii îi străluceau şi, ceea ce era şi mai ciudat, o lacrimă grea, stingheră, îi luneca pe obraz.

— Fenecika! îi spuse el cu un fel de şoaptă neliniştită.

Iubeşte-l, iubeşte-l pe fratele meu! E un om atât de bun! Atât de bun! Nu-l înşela cu nimeni, nu asculta vorbele nimănui!

Gândeşte-te! Ce poate fi mai îngrozitor, decât să iubeşti şi să

nu fii iubit? Nu-l părăsi niciodată pe bietul meu Nikolai!

Lacrimile Fenecikăi se uscaseră şi spaima i se risipise, atât de mare îi era uimirea. Dar prin ce trecu când Pavel Petrovici, însuşi Pavel Petrovici, îi apăsă mâna de buzele lui şi o ţinu aşa, fără s-o sărute, suspinând doar din când în când…

„Doamne, se gândi ea, nu cumva are un atac?…”

Dar în clipa aceea în el fremăta întreaga lui viaţă irosită în zadar.

Scara scârţâi sub paşi grăbiţi… Pavel Petrovici o împinse pe Fenecika departe de dânsul şi-şi lăsă capul pe pernă. Uşa se deschise şi vesel, proaspăt şi rumen, apăru Nikolai Petrovici. Mitea, tot atât de proaspăt şi rumen ca şi tatăl său, numai cu cămăşuţa pe el, sălta pe pieptul lui, agăţându-se cu picioruşele goale de nasturii mari ai hainei lui.

Fenecika se repezi spre dânsul şi, cuprinzându-i în braţe şi pe el şi pe copil, îşi alipi capul de umărul lui. Nikolai Petrovici se miră, pentru că Fenecika, de obicei ruşinoasă şi modestă, 176

nu-l mângâia niciodată când mai era cineva de faţă.

— Ce-i cu tine? o întrebă el şi, după ce se uită spre frate-său, îl dădu pe Mitea Fenecikăi. Nu cumva te simţi mai rău?

făcu el, apropiindu-se de Pavel Petrovici.

Acesta îşi ţinea faţa ascunsă într-o batistă subţire.

— Nu… nu… aşa… nu-i nimic… Dimpotrivă, mă simt mult mai bine.

— Te-ai grăbit să te muţi pe divan! Unde pleci? adăugă

Nikolai Petrovici, întorcându-se spre Fenecika. Dar aceasta şi trântise uşa în urma ei. Ţi-l adusesem pe voinicul meu să-l vezi. Îi era dor de unchiu-său. De ce l-o fi luat ea de aici?

Totuşi, ce-i cu tine? Aţi avut vreo discuţie sau ce?

— Frate! rosti solemn Pavel Petrovici.

Nicolai Petrovici tresări. Se îngrozi, fără să înţeleagă de ce.

— Frate! repetă Pavel Petrovici. Dă-mi cuvântul tău de onoare că ai să-mi îndeplineşti o rugăminte de-a mea!

— Ce fel de rugăminte? Spune!

— E ceva foarte serios. De ea, după părerea mea, atârnă

întreaga fericire a vieţii tale. În tot răstimpul acesta m-am gândit mult la cele ce vreau să-ţi spun acum… Frate, îndeplineşte-ţi datoria, datoria unui om cinstit şi cu suflet mare. Pune capăt pildei rele şi ispititoare pe care o dai tu, cel mai bun dintre oameni.

— Ce vrei să spui, Pavel?

— Însoară-te cu Fenecika!… Te iubeşte, e mama fiului tău.

Nikolai Petrovici făcu un pas înapoi şi îşi împreuna mâinile.

— Tocmai tu spui astă, Pavele? Tu, pe care te-am socotit întotdeauna cel mai neînduplecat duşman al unor asemenea căsătorii? Tocmai tu o spui? Nu ştii că numai din respect pentru tine n-am îndeplinit ceea ce tu numeşti, cu atâta dreptate, datoria mea?

— Dacă e aşa, atunci în zadar m-ai respectat în această

chestiune! îi tăie vorba Pavel Petrovici, zâmbind trist. Încep să cred că Bazarov avea dreptate când mă învinuia că sunt aristocrat. Nu, frate drag, nu trebuie să ne mai codim şi să

177

ne gândim la ce spune lumea: suntem acum oameni bătrâni şi potoliţi: e timpul să lăsăm de o parte orice deşertăciune. Să

ne îndeplinim datoria, aşa cum spui, şi poate că din asta o să

ni se tragă fericirea.

Nikolai Petrovici se repezi să-l îmbrăţişeze.

— Mi-ai deschis bine ochii! striga el. Nu degeaba am spus eu întotdeauna că eşti omul cel mai bun şi mai deştept din lume! Acum însă văd că eşti tot atât de înţelept, pe cât eşti de mărinimos.

— Mai încet, mai încet! îi tăie vorba Pavel Petrovici. Nu scutura piciorul înţeleptului tău frate care, în pragul celor cincizeci de ani ai săi, s-a bătut în duel ca un praporgic93.

Aşadar, e lucru hotărât: Fenecika îmi va fi… bell-soeur 94.

— Scumpul meu Pavel! Dar ce-o să spună Arkadi?

— Arkadi? O să-i pară bine, crede-mă! Căsătoria nu intră

în prinsipiile lui, dar în schimb simţul de dreptate din el va fi satisfăcut. Şi într-adevăr, ce să caute castele au dix-neuvieme siecle 95?

— Ah, Pavel, Pavel! Mai lasă-mă să te sărut o dată! Nu te teme, o să am grijă să umblu încet.

Cei doi fraţi se îmbrăţişară.

— Ce crezi? N-ar fi bine să-i împărtăşeşti hotărârea ta chiar acum? întrebă Pavel Petrovici.

— De ce să ne grăbim? zise Nikolai Petrovici. Aţi vorbit ceva despre asta?

— Să vorbim noi doi? Quelle idée! 96

— Cu atât mai bine! înainte de toate, fă-te sănătos, că

pentru celelalte e vreme destulă. Trebuie bine gândit şi bine socotit…

— Dar te-ai hotărât, nu e aşa?

— Bineînţeles că m-am hotărât, şi-ţi mulţumesc din suflet; acum am să te las, trebuie să te odihneşti. Orice emoţie îţi 93 Sublocotenent.