142
— Da ce, nu cumva vrei să-ţi aduci aminte de trecut?…
spuse Bazarov, apăsând într-un fel anumit pe cuvinte.
Obrajii arămii ai lui Vasili Ivanovici se-nvapăiară.
— Cum de nu ţi-e ruşine, Evgheni?… Ce-a fost, s-a dus!
Bineînţeles că sunt gata să mărturisesc în faţa dumnealui că
în tinereţe am avut patima asta, e drept; dar am şi plătit scump pentru ea! Dar… ce cald e azi! Daţi-mi voie să stau şi eu lângă voi. Nu vă stingheresc, nu e aşa?
— Nicidecum, răspunse Arkadi.
Vasili Ivanovici se lăsă, oftând, pe fân.
— Culcuşul dumneavoastră îmi aminteşte, domnii mei, de traiul meu de bivuac din timpul milităriei, începu el. Puncte sanitare înjghebate tot aşa pe lângă vreun stog, ceea ce încă
era bine. Suspină. Prin multe, multe, am trecut în viaţa mea.
Iată, de pildă, dacă-mi îngăduiţi, am să vă istorisesc o întâmplare ciudată din timpul ciumei din Basarabia.
— Pentru care ai căpătat Crucea Sfântului Vladimir? îi tăie vorba Bazarov. O ştim, o ştim… Şi fiindcă-am pomenit de ea, de ce n-o porţi?
— Ţi-am mai spus că n-am prejudecăţi, murmură Vasili Ivanovici (abia în ajun pusese să-i descoasă panglicuţa roşie de la surtuc) şi începu să povestească întâmplarea cu ciuma.
Uite-l c-a adormit, îi şopti el deodată lui Arkadi arătând înspre Bazarov, şi-i făcu cu ochiul blajin. Evgheni! Scoală-te!
adăugă el cu glas tare. Să mergem la masă…
Părintele Alexei, un bărbat voinic şi arătos, cu parul des, pieptănat cu grijă şi cu un brâu brodat peste rasa de mătase liliachie, era un om foarte dibaci şi isteţ. S-a grăbit cel dintâi să le strângă mâna lui Arkadi şi Bazarov, ca şi cum ar fi înţeles dinainte că nu au nevoie de binecuvântarea lui şi se purta cât se poate de firesc. Nici el nu şi-a dat în petic şi nici pe ceilalţi nu i-a jignit cu nimic. A râs puţin de latina de la seminar şi a luat apărarea arhiereului său; a băut două
pahare de vin şi l-a refuzat pe al treilea; a primit de la Arkadi o ţigară de foi, dar n-a aprins-o, spunând că o ia acasă. Un singur lucru era cam neplăcut la el: îşi ridica mereu încet şi 143
grijuliu mâna ca să prindă muştele ce i se aşezau pe obraz, ba uneori le mai şi strivea. S-a aşezat până şi la masa verde, arătând o cumpătată plăcere pentru joc şi sfârşi prin a câştiga de la Bazarov două ruble şi cincizeci de copeici în bancnote. În casa Arinei Vlasievna nimeni nu se pricepea să
socotească în bani de argint… Arina Vlasievna şedea întruna lângă feciorul ei (cărţi nu juca), sprijinindu-şi, ca şi mai înainte, obrazul în pumnul mic, şi nu se ridica de la masă
decât pentru a porunci să fie aduse mereu alte bunătăţi. Se temea să-l mângâie pe Bazarov şi nici el la rândul său n-o îndemna s-o facă. De altfel şi Vasili Ivanovici o sfătui să nu-l
„supere”. „Tinerilor nu prea le plac de-alde astea”, îi spusese el de nenumărate ori. (Nici n-o să vorbim despre masa din ziua aceea. Timofeici, el însuşi, plecase călare în zorii zilei după nu ştiu ce soi de carne circaziană, iar starostele fusese şi el în altă parte după mihalţi, ghigorţi şi raci. Numai pentru ciuperci căpătaseră muierile patruzeci şi două de copeici de aramă.) Însă în ochii Arinei Vlasievna, aţintiţi întruna asupra lui Bazarov, nu se citea numai dragoste şi duioşie. În ei se citea şi o tristeţe amestecată cu teamă şi curiozitate, se citea un fel de dojană smerită.
De altfel Bazarov nu avea timp să se întrebe ce anume spun ochii mamei lui. El nu-i vorbea decât arar şi numai pentru a-i pune câte o întrebare scurtă. O dată i-a cerut să-i dea mâna „ca să-i poarte noroc”. Ea şi-a pus încetişor mânuţa ei moale în palma lui aspră şi lată.
— Spune-mi, îl întrebă ea după un timp. Ţi-a purtat noroc?
— Da de unde, mi-a mers şi mai rău, răspunse el cu un surâs nepăsător.
— Dumnealui joacă prea îndrăzneţ, zise cu părere de rău parcă părintele Alexei, netezindu-şi barba frumoasă.
— Era tactica lui Napoleon, părinte. Da, a lui Napoleon, intră în vorbă Vasili Ivanovici, punând un as pe masă.
— Asta l-a şi dus în insula Sf. Elena, spuse părintele Alexei, tăind asul cu un atu.
144
— N-ai vrea nişte sirop de coacăze, Eniuşecika? îl întrebă
Arina Vlasievna.
Bazarov se mulţumi să dea din umeri.
— Ajunge, îi spuse el a doua zi lui Arkadi. Mâine plec de aici. Mă plictisesc, vreau să lucrez, şi aici nu se poate. Am să
vin iar la voi la ţară, că acolo mi-am lăsat toate dichisurile.
La voi cel puţin poţi să te încui în cameră. Aici tata îmi spune întruna: „Poţi să te foloseşti cât vrei de cabinetul meu şi nimeni n-o să te stingherească” şi când colo nu mă slăbeşte nicio clipă. Şi parcă mi-e şi ruşine să mă încui. De altfel şi mama, o aud cum oftează în odaia de alături şi când mă duc la ea văd că… n-am ce să-i spun.
— O să fie tare mâhnită, spuse Arkadi, şi bătrânul la fel.
— Am să mă mai întorc aici.
— Când?
— Când o fi să plec la Petersburg.
— Mai ales pentru maică-ta îmi pare rău.
