Tata la şaizeci de ani îşi tot face de lucru, vorbeşte despre
„paleative”, îngrijeşte oamenii, e mărinimos cu ţăranii, întrun cuvânt, petrece; şi mama o duce bine: ziua ei e atât de încărcată cu tot felul de treburi, de ofuri şi ahuri, încât n-are timp nici să se gândească, pe când eu…
— Pe când tu?
— Eu mă gândesc: iată, stau aici culcat la umbra unui stog… Locşorul strâmt pe care mă găsesc e atât de mititel faţă de tot restul spaţiului în care mă aflu şi care habar n-are totuşi de mine, iar părticica de timp pe care voi trăi-o este atât de neînsemnată faţă de veşnicia în care n-am fost şi noi voi fi niciodată… şi totuşi în acest atom, în acest punct geometric, sângele circula, mintea lucrează năzuieşte spre ceva… Ce nerozie! Ce deşertăciune!
— Dă-mi voie să-ţi spun că toate astea se potrivesc îndeobşte tuturor oamenilor…
— Ai dreptate, zise Bazarov. Am vrut să spun numai că ei, adică părinţii mei, îşi văd de treabă şi nu se frământă defel gândindu-se la nimicnicia lor care nu-i supară deloc… pe când eu… eu nu; simt decât plictiseală şi furie.
— Furie? De ce furie?
— De ce? Cum de ce? Ai uitat oare?
— N-am uitat nimic; totuşi găsesc că n-ai dreptate să te înfurii. Eşti nefericit, e adevărat, însă…
— Ei! Văd că tu, Arkadi Nikolaevici, înţelegi iubirea la fel ca toţi tinerii din zilele noastre: pui, pui, pui, găinuşă, şi de îndată ce găinuşa se apropie îţi iei picioarele la spinare! Eu 136
nu sunt aşa. Dar destul despre asta. E ruşinos să vorbeşti despre un lucru daca nu-l poţi schimba şi, spunând asta se întoarse pe o coastă. Ehe! Uite o furnică voinică care târâie după ea o muscă pe jumătate moartă. Trage-o, soro, trage-o!
Nu te uita că se împotriveşte şi foloseşte-te de calitatea ta de animal care-ţi da dreptul să dispreţuieşti simţământul de compătimire, nu; ca de-alde noi, care căutăm să ne înfrângem firea!
— Tocmai tu n-ar trebui să vorbeşti aşa; Evgheni! Când ţi-ai înfrânt tu firea?
Bazarov îşi înălţă capul.
— Cu asta mă şi mândresc eu. Dacă eu m-am înfrânt pe mine, cu atât mai mult n-o să mă înfrângă o muieruşcă!
Amin! S-a sfârşit! N-ai să mai auzi de la mine nicio vorbă
despre asta!
Cei doi prieteni rămaseră tăcuţi câtăva vreme.
— Da, începu din nou Bazarov, omul e o fiinţă ciudată.
Dacă stai şi priveşti din afară şi de departe viaţa ferită de vâltorile lumii pe care o petrec aici „părinţii”, ţi se pare că
asta-i tot ce-şi poate dori un om. Mănâncă, bea şi fii încredinţat că-i cea mai bună şi cea mai înţeleaptă
comportare, şi când colo, ce să vezi? Te copleşeşte urâtul.
Vrei să ai de-a face cu oamenii şi chiar de-ar fi să-i ocărăşti, tot ai vrea să te afli între ei.
— Viaţa ar trebui astfel orânduită, încât orice clipă să aibă
o însemnătate a ei, rosti Arkadi gânditor.
— Cine vorbeşte! Când e vorba de „însemnătate”, chiar dacă e o simplă iluzie, e o iluzie plăcută! Dar şi cu clipele fără
însemnătate te poţi împăca… însă… micile murdării… astea sunt nenorocirea!
— Micile murdării nu există pentru omul care nu vrea să le ia în seamă.
— Hm!… ceea ce ai spus e o banalitate paradoxală.
— Cum? Ce înţelegi prin asta?
— Iată ce, dacă spui de pildă: cultura este folositoare, este o banalitate; pe când dacă spui: cultura este dăunătoare, 137
este o banalitate paradoxală. Sună parcă mai elegant dar de fapt este acelaşi lucru.
— Dar dreptatea unde este, de care parte?
— Unde? Am să-ţi răspund ca un ecou: unde?
— Azi eşti într-o stare sufletească melancolică, Evgheni.
— Adevărat? Se vede că m-a toropit soarele şi apoi nu-i îngăduit să mănânci atâta zmeura.
— Dacă-i aşa, n-ar fi rău să aţipim puţin, făcu Arkadi.
— Poate că da, numai să nu te uiţi la mine, pentru că orice om pare nătâng când doarme.
— Dar ţie nu ţi-e totuna ce cred oamenii despre tine?
— Nu ştiu ce să-ţi răspund. Un om adevărat n-ar trebui să-şi bată capul cu aşa ceva. Un om adevărat e acela pe care nu-l judeci, dar pe care trebuie ori să-l asculţi, ori să-l urăşti.
