— Iată părerea mea! spuse el. Din punct de vedere teoretic, 84 Céladon, personaj din Astrea, romanul celebru al scriitorului francez Honoré d’Urfé (1567—1625). Acest nume a devenit sinonimul amantului credincios, al îndrăgostitului platonic care oftează veşnic.

161

duelul este o neghiobie, dar din punct de vedere practic e cu totul altceva.

— Adică, dumneata vrei să spui, dacă te-am înţeles bine, că oricare ar fi părerea dumitale, din punct de vedere teoretic, asupra duelului, în practică n-ai îngădui să fii jignit fără a cere satisfacţie?

— Mi-aţi ghicit pe deplin gândul.

— Foarte bine. Îmi face multă plăcere să aud asta de la dumneata. Cuvintele dumitale îmi lămuresc o nedumerire…

— Vreţi să spuneţi o îndoială?

— E totuna. Vorbesc aşa, numai ca să fiu înţeles. Nu sunt… un şoarece de seminar. Cuvintele dumitale mă

scutesc de un lucru neplăcut la care aş fi fost nevoit să

recurg. M-am hotărât să mă bat în duel cu dumneata.

Bazarov făcu ochii mari:

— Cu mine?

— Da, cu dumneata, fără îndoială.

— Dar de ce, mă rog?

— Aş putea să-ţi lămuresc pricina, începu Pavel Petrovici, dar găsesc că e mai bine să o trec sub tăcere. După părerea mea, dumneata eşti de prisos aici. Nu te pot suferi, te dispreţuiesc şi dacă asta nu-ţi este de ajuns…

Ochii lui Pavel Petrovici fulgerară… Scăpărară şi cei ai lui Bazarov.

— Foarte bine! făcu el. Alte lămuriri sunt de prisos. V-a venit cheful să puneţi la încercare cu mine spiritul dumneavoastră cavaleresc. Aş putea să vă refuz această

plăcere, dar, hai, treacă de la mine!

— Îţi rămân adânc îndatorat, răspunse Pavel Petrovici, şi acum pot să nădăjduiesc că îmi vei primi provocarea, fără să

mă sileşti să mă folosesc de mijloace de constrângere?

— Adică,

vorbind

fără

perifraze,

de

bastonul

dumneavoastră? observă cu sânge rece Bazarov. Aveţi dreptate. Nu e nevoie să mă jigniţi câtuşi de puţin. De altfel acest lucru s-ar putea să fie primejdios. Puteţi rămâne un gentleman… Tot ca un gentleman, primesc şi eu provocarea 162

dumneavoastră.

— Minunat! spuse Pavel Petrovici şi îşi propti bastonul într-un colţ. Şi acum, câteva cuvinte despre condiţiile duelului nostru; dar, înainte de toate, aş dori să ştiu dacă

socoteşti că este nevoie să recurgem la formalitatea unei mici dispute, care ar putea sluji drept pretext provocării mele?

— Nu. E mai bine fără formalităţi.

— Şi eu cred aceeaşi lucru. Socot de asemenea că nu e locul aici să examinăm adevărata pricină a conflictului nostru. Nu ne putem înghiţi unul pe altul. Ce trebuie mai mult?

— Ce trebuie mai mult? repetă batjocoritor Bazarov.

— În ceea ce priveşte condiţiile duelului nostru, dat fiind că nu vom avea secundanţi, fiindcă n-avem de unde să-i luăm…

— Într-adevăr! De unde să-i luăm?

— Am onoarea să-ţi propun următoarele: să ne batem mâine dimineaţă, devreme, să zicem la ora şase, dincolo de crâng, cu pistoalele. Bariera de zece paşi…

— De zece paşi? Da, într-adevăr, asta-i distanţa la care ne urâm noi.

— S-ar putea şi opt, spuse Pavel Petrovici.

— S-ar putea, de ce nu?

— O să tragem de câte două ori şi, pentru orice eventualitate, o să-şi pună fiecare în buzunar o scrisorică, în care să se învinuiască singur de sfârşitul lui.

— Iată, în privinţa asta, nu sunt cu totul de aceeaşi părere, spuse Bazarov. Aduce oarecum a roman franţuzesc. Nu prea e de crezut.

— Se poate. Totuşi, nu este plăcut să fii bănuit de crimă.

Nu-i aşa?

— Aşa e; dar este un mijloc de a scăpa de această

supărătoare învinuire. Secundanţi nu vom avea, dar putem avea un martor.

— Şi cine anume, dacă-mi dai voie să aflu?

— Păi, Piotr.

163

— Care Piotr?

— Feciorul fratelui dumneavoastră. E un om care se află la înălţimea vremurilor de azi şi îşi va juca rolul cu tot come il faut 85-ul necesar în asemenea cazuri.