trimit după pristav nu mi-o îngăduie principiile şi, în acelaşi timp, dacă nu-i ţii în frâu, nu poţi face nimic cu ei!

— Du calme, du calme 83, spunea la asta Pavel Petrovici, dar şi el mârâia, se încrunta şi se trăgea de mustăţi.

Bazarov se ţinea departe de toate aceste „ticăloşii” ale vieţii; ca musafir, n-avea de ce să se amestece în treburile altora. A doua zi după sosirea lui la Mariino, începu să se ocupe iar de broaştele lui, de infuzori şi de substanţe chimice, şi-şi vedea numai de ale lui. Arkadi, dimpotrivă, socotise că e de datoria lui, dacă nu chiar să-şi ajute tatăl, cel puţin să se arate că e gata s-o facă. Îl asculta cu răbdare şi o dată i-a dat chiar un sfat, nu ca să-l urmeze neapărat, ci ca să-i arate că ia şi el parte la grijile lui. De altfel nu-i erau urâte treburile gospodăriei. Se gândea chiar cu plăcere la munca agricolă, dar în perioada aceea alte gânduri îi roiau prin cap. Spre marea lui mirare, Arkadi se gândea întruna la Nikolskoie. Înainte vreme, dacă cineva i-ar fi spus că o să se plictisească sub acelaşi acoperiş cu Bazarov, şi încă sub acoperişul părintesc, s-ar fi mulţumit să dea din umeri; totuşi se plictisea cu adevărat şi ceva îi dădea ghes să plece.

Îi veni în minte să se plimbe până o cădea de oboseală, dar nici asta nu-l ajută. Stând odată de vorbă cu tatăl lui, află că

Nikolai Petrovici păstra câteva scrisori destul de interesante scrise cândva de mama Odinţovei către răposata lui soţie şi nu-i dădu pace până ce nu le căpătă; pentru a le găsi Nikolai Petrovici fusese nevoit să cotrobăiască prin vreo douăzeci de sertare şi sipete de tot soiul. După ce puse mâna pe aceste hârtioare, pe jumătate nimicite de vreme, Arkadi se linişti 83 Linişteşte-te, linişteşte-te (fr.).

152

întrucâtva, ca şi cum ar fi văzut în faţa lui ţelul înspre care trebuia să meargă. „Asta o spun pentru amândoi, şoptea el întruna, sunt chiar vorbele ei! Am să mă duc acolo, am să

mă duc, dracu să mă ia!” Dar îşi aminti de cea din urmă

călătorie la Nikolskoie, de primirea aceea rece şi de stângăcia lui de atunci şi se simţi din nou cuprins de sfială. Dar acel

„ce-ar fi să” al tinereţii şi dorinţa tainică de a-şi încerca norocul şi puterile, singur, fără ocrotirea altcuiva, biruiră

până la urmă. Nu trecuseră nici zece zile de când se întorsese la Mariino, când Arkadi, sub pretext că vrea să studieze mecanismul şcolilor duminicale, a pornit-o spre oraş, iar de acolo la Nikolskoie. Zorindu-l tot timpul pe surugiu, zbura într-acolo cum zboară un ofiţer tânăr la bătălie! Simţea şi teamă, şi bucurie, iar nerăbdarea îl sugruma. „Mai ales nu trebuie să te gândeşti”, îşi spunea el mereu. Dăduse peste un surugiu straşnic, ce e drept, se oprea în faţa fiecărei crâşme spunând de fiecare data „Tragem o duşcă?”, însă după ce o

„trăgea”, nu-şi mai cruţa caii. Iată că în sfârşit se arătă

acoperişul înalt al binecunoscutei case… „Ce fac eu? îi fulgeră deodată prin minte lui Arkadi. Ei, doar n-o să mă

întorc din drum!” Cei trei cai goneau voiniceşte, surugiul chiuia şi fluiera. Iată, duduiră sub copite şi roţi bârnele podeţului şi aleea de brazi tunşi se apropia văzând cu ochii…

O rochie trandafirie de femeie se zări o clipă în verdeaţa întunecată; un chip tânăr se ivi de sub franjurile uşoare ale unei umbrele… Arkadi recunoscu pe Katia, şi ea îl recunoscu pe el. Atunci îi porunci surugiului să oprească pe loc caii înfierbântaţi; sari jos din trăsură şi se apropie de fată.

— Dumneata eşti! spuse ea şi se roşi toată. Să mergem la sora mea, e aici în grădină. O să-i facă plăcere să te vadă.

Katia îl duse pe Arkadi în grădină; întâlnirea cu ea i se păru de bun augur. Se bucurase la vederea ei de parcă i-ar fi fost rudă. Toate merseseră cât se poate de bine, nici majordom, nici protocolul anunţării. La cotitura potecii o văzu pe Anna Sergheevna. Stătea cu spatele spre el. Dar la auzul paşilor se întoarse încet.

153

Arkadi era cât pe ce să se fâstâcească din nou, dar cele dintâi vorbe rostite de ea îl liniştiră îndată:

— Bună ziua, fugarule! spuse ea cu glasul lin şi cald, şi veni întru întâmpinarea lui zâmbind şi strângând ochii din pricina soarelui şi a vântului. Unde l-ai găsit, Katia?

— Anna Sergheevna, începu el, v-am adus ceva, la care nu vă aşteptaţi de fel…

— Te-ai adus pe dumneata; asta e mai bine decât orice.

XXIII

După ce îl petrecu pe Arkadi cu o privire compătimitoare şi ironică şi după ce îi dădu să înţeleagă ca nu se înşală de loc asupra adevăratului ţel al călătoriei lui, Bazarov se izolă

cu desăvârşire şi se puse pe lucru cu înfrigurare. Cu Pavel Petrovici nu se mai certa acum, cu atât mai mult cu cât acesta lua faţă de Bazarov un aer peste măsură de

„aristocratic” şi îşi exprima părerile mai mult prin sunete decât prin vorbe. Numai o singură dată se avântase Pavel Petrovici într-o discuţie aprigă cu nihilistul, în legătură cu problema drepturilor nobilimii din ţinutul Balticii, o problemă

foarte arzătoare pe vremea aceea, dar se oprise deodată, spunând cu o politeţe rece:

— De altfel noi doi nu ne putem înţelege, cel puţin eu nu am cinstea de a vă înţelege.

— Cred şi eu! spuse Bazarov. Omul e în stare să le înţeleagă pe toate: şi cum freamătă eterul, şi ce se întâmplă

în soare; dar cum poate un alt om să-şi sufle nasul într-alt fel decât şi-l sufla el însuşi, asta nu e în stare să priceapă.

— Găseşti că are haz ceea ce spui? rosti întrebător Pavel Petrovici şi se îndepărtă.

154

Totuşi câteodată cerea permisiunea să fie de faţă la experienţele lui Bazarov şi o dată chiar îşi apropiase de microscop obrazul parfumat şi spălat cu o loţiune minunată, pentru a privi cum un infuzor străveziu înghiţea un fir de praf şi îl dumica de zor cu un soi de lăbuţe îndemânatice, pe care le avea în gâtlej. Nikolai Petrovici venea pe la Bazarov mult mai des decât fratele său. Ar fi venit şi în fiecare zi „să

înveţe” după cum spunea, dacă nu l-ar fi împiedicat treburile gospodăriei. Nu-l stingherea pe tânărul cercetător, se aşeza undeva într-un colţ al camerei şi privea cu luare aminte, îngăduindu-şi din când în când o întrebare pusă cu sfială. În timpul dejunului şi al cinei căuta să aducă vorba despre fizică, geologie sau chimie, deoarece toate celelalte probleme, chiar şi cele de gospodărie, ca să nu mai vorbim de cele politice, puteau duce, dacă nu la ciocniri, cel puţin la o stare de încordare. Nikolai Petrovici îşi dădea seama că ura fratelui său faţă de Bazarov nu se potolise de fel. O întâmplare neînsemnată, printre multe altele, îi întări bănuielile. Ici-colo, prin împrejurimi începuse să se ivească holera şi chiar

„smulsese” doi oameni din Mariino. Într-o noapte, Pavel Petrovici avusese o criză destul de puternică. S-a chinuit până dimineaţa, dar n-a vrut să facă apel la Bazarov şi, văzându-l a doua zi, la întrebarea acestuia: „De ce n-aţi trimis după mine?” palid încă, dar pieptănat şi bărbierit cu grijă, i-a răspuns: „După câte îmi amintesc chiar dumneata ai spus într-o zi că nu crezi în medicină”. Astfel treceau zilele.

Bazarov întunecat şi ursuz muncea cu îndârjire… Totuşi, în casa lui Nikolai Petrovici se găsea o fiinţă cu care, nu numai că-şi uşura sufletul, dar stătea bucuros de vorbă… Fiinţa aceasta era Fenecika.

De obicei se întâlnea cu ea dimineaţa, devreme, în grădină

sau în curte. În odăiţa ei nu intra, iar dânsa se apropiase numai o singură dată de uşa lui ca să-l întrebe dacă trebuie sau nu să-i facă baie lui Mitea. Nu numai că avea încredere în el, nu numai că nu se temea de el, dar se purta cu el mult mai liber şi mai nestingherit chiar decât faţă de Nikolai 155

Petrovici. E greu de spus de ce era aşa. Poate fiindcă, fără să-şi dea seama, simţea că lui Bazarov îi lipsea tot ce-i boieresc, ce-i superior, care te atrage şi te înfricoşează totodată. În ochii ei Bazarov era şi un doctor foarte bun şi un om simplu.

Fără să se simtă stânjenită când era el de faţă, îşi vedea de copil, şi o dată, când i-a venit ameţeală şi a apucat-o durerea de cap, a luat chiar din mâna lui o lingură de doctorie. Când era şi Nikolai Petrovici de faţă, se ferea parcă de Bazarov. Nu o făcea din şiretenie, ci dintr-un fel de bunăcuviinţă. De Pavel Petrovici se temea acum mai mult decât oricând. De câtăva vreme începuse s-o urmărească şi apărea ca din pământ în spatele ei, îmbrăcat ca un englez, cu ochii nemişcaţi şi privirea pătrunzătoare, şi cu mâinile în buzunar.

„Parcă te ia cu frig”, se plângea Fenecika Duniaşăi, iar aceasta, în loc să răspundă, ofta, gândindu-se la un alt om

„lipsit de suflet”, Bazarov, care, fără să bănuiască măcar, ajunsese tiranul crud al inimii ei.

Fenecikăi îi plăcea Bazarov şi îi plăcea şi ea lui. Când îi vorbea, faţa lui se schimba, se însenina, se făcea aproape blândă, şi la nepăsarea lui obişnuită se adăuga un fel de atenţie glumeaţă. Fenecika se făcea cu fiecare zi mai frumoasă. Există o epocă în viaţa femeilor tinere când ele înfloresc deodată, ca trandafirii de vară. O astfel de epocă

venise şi pentru Fenecika. Toate ajutau la asta, chiar şi arşiţa de iulie de atunci. Îmbrăcată într-o rochie albă şi uşoară, părea şi ea mai albă şi mai uşoară. Soarele n-o înnegrea, dar arşiţa, de care nu se putea feri, îi rumenea uşor obrajii şi urechile, îi umplea tot trupul de o moleşeală dulce şi punea în ochii ei frumoşi o galeşă visare. Aproape că nu putea lucra. Mâinile îi tot alunecau pe genunchi. Abia putea merge, şi tot ofta şi se plângea, drăgălaşă în neputinţa ei.

— Mai bine te-ai scalda mai des, îi spunea Nikolai Petrovici.

Făcuse o scăldătoare mare cu coviltir de pânză într-unul dintre iazurile lui care nu secase încă.

— Of, Nikolai Petrovici! Până ajungi la iaz mori, şi până te-156

ntorci înapoi iarăşi mori, căci în grădina noastră nu e umbră.

— E drept că nu e umbră, răspundea Nikolai Petrovici, frecându-şi sprâncenele.

Într-o zi, pe la ora şase şi ceva dimineaţa, întorcându-se de la plimbare, Bazarov o găsi pe Fenecika în boschetul de liliac, ale cărui flori se trecuseră de mult, dar care îşi păstra frunzişul încă des şi verde. Şedea pe bancă, cu o băsmăluţă