— O fi şi aşa, o fi, nu vreau să te contrazic. Ce sunt eu la urma urmei? Un biet medic militar, ieşti la pensie, volatuo 68
şi acuma m-am făcut agronom. Mi-am făcut serviciul în brigada bunicului dumneavoastră, se adresă iarăşi lui Arkadi, da, da, multe am mai văzut eu în viaţa mea. În câte cercuri nu m-am învârtit, cu cine n-am avut legături! Eu, acela pe care îl vedeţi acum în faţa dumneavoastră, eu am luat pulsul prinţului Wittgenstein69, şi lui Jukovski70! Şi pe cei din armata de sud, pe cei din paisprezece71, mă înţelegeţi (aici Vasili Ivanovici îşi strânse cu înţeles buzele), pe toţi îi ştiam pe degete. Ei, dar asta nu mă privea pe mine. Treaba mea era lanţeta şi basta! Dar bunicul dumneavoastră era un om tare vrednic de respect, un adevărat militar.
66 Friedrich Hoffmann (1660—1742), medic german. În lucrarea sa Sistemul medicinei raţionale a căutat să elaboreze principiile teoretice ale medicinii pe baza îmbinării eclectice a învăţămintelor mecanice şi vitaliste (curent idealist care explică procesele de viaţă prin prezenţa în organismul viu a unei „forţe vitale”).
67 Séquard Charles Edouard Brown (1818—1875), fiziolog francez, întemeietorul fiziologiei, experimentale moderne. Ar studiat îndeosebi fiziologia sistemului nervos şi secreţia glandelor interne.
68 Expresie franceză stâlcită. Corect: Voilà tout – Asta-i tot.
69 Ludovic Wittgenstein (1769—1843), prinţ, mareşal rus. A comandat armatele prusiene şi ruseşti contra lui Napoleon I.
70 Vasili Andreevici Jukovski (1783—1852), remarcabil poet rus, unul dintre fondatorii romantismului rus.
71 Aluzie la organizatorii răscoalei din 14 decembrie 1825.
125
— Recunoaşte că era destul de tont, spuse alene Bazarov.
— Ah, Evgheni, cum te exprimi! Te rog… Bineînţeles că
generalul Kirsanov nu făcea parte dintre…
— Hai, lasă-l în pace, i-o tăie Bazarov. Venind încoace m-am bucurat când am văzut crângul dumitale de mesteacăn.
A crescut binişor.
Vasili Ivanovici se însufleţi.
— Dar să vezi ce grădină avem acum! Fiecare pomişor e sădit de mine. Am şi fructe şi poame, şi tot soiul de ierburi medicinale. Orice aţi spune, tinerii mei domni, bătrânul Paracelsus72 a enunţat un adevăr sfânt: In herbis, verbis et lapidibus 73. Tu ştii că eu am renunţat să mai practic medicina şi totuşi de vreo două ori pe săptămână trebuie să
mai îmi amintesc de meseria mea. Oamenii vin să-mi ceară
câte un sfat şi nu pot să-i alung. Vin sărmanii după ajutor.
De altminteri aici nu sunt medici. Avem un vecin, un maior la pensie; închipuieşte-ţi că îngrijeşte şi el bolnavii. Când am întrebat dacă a învăţat medicina, mi s-a răspuns: nu, n-a învăţat, o face mai mult din filantropie…! Ha, ha, din filantropie! Cum o găseşti, ai? Ha, ha! Ha, ha!
— Fedka! Ia umple-mi pipa spuse răstit Bazarov.
— Un alt doctor de aici vine la un bolnav, urmă Vasili Ivanovici cu un fel de deznădejde în glas, iar bolnavul se şi dusese ad patres 74; servitorul nu-l mai lăsă pe doctor să
intre, spunând că nu mai e nevoie. Acesta nu se aştepta la aşa ceva, se fâstâci şi întrebă: „Dar înainte de moarte boierul a sughiţat?” „A sughiţat, să trăiţi.” „Şi a sughiţat mult?”
„Mult.” „Aha, asta e bine”, şi o cârmi înapoi. Ha! Ha! Ha!
Râse numai bătrânul. Arkadi schiţă un zâmbet, iar Bazarov trase un fum de pipă. Convorbirea ţinu astfel aproape un ceas. Arkadi se duse între timp să-şi vadă odaia 72 Filip Bombast de Hohenheim Paracelsus (1493—1541), medic şi naturalist german. A căutat să pună la baza studiului medicinii experienţa şi observaţia. Totuşi părerile sale materialist-naive în domeniul fiinţelor naturale şi medicină conţin şi unele elemente mistice.
73 În ierburi, cuvinte şi minerale (lat ).
74 La strămoşi (pe lumea cealaltă) (lat.).
126
care nu era altceva decât anticamera băii, dar plăcută şi curată. În sfârşit intră Taniuşa şi anunţa că masa e gata.
Vasili Ivanovici se ridica primul în picioare.
— Să mergem, domnilor! Fiţi mărinimoşi şi iertaţi-mă dacă
v-am plictisit. Nădăjduiesc că stăpâna casei o să vă
mulţumească mai bine decât mine.
Masa, deşi pregătită în grabă, a fost foarte gustoasă şi chiar îmbelşugată; numai vinul a cam lăsat de dorit. Xeresul aproape negru, pe care Timofeici îl cumpărase în oraş la un negustor pe care îl cunoştea, avea un iz de cocleală şi de sacâz; apoi şi muştele erau sâcâitoare. De obicei un băieţel de la curte le alunga cu o ramură mare, verde, dar de data aceasta Vasili Ivanovici îl înlăturase de teamă să nu fie criticat de tânăra generaţie. Arina Vlasievna chiar avusese timp să se gătească puţin; îşi pusese pe cap o scufie înaltă cu panglici de mătase şi un şal albastru cu flori. Lăcrimă iarăşi puţin de cum îl văzu pe Eniuşa al ei, dar nu mai fu nevoie s-o liniştească bărbatu-său; îşi şterse singură repede lacrimile ca să nu-şi păteze şalul. Nu mâncară decât cei doi tineri, deoarece gazdele mâncaseră demult. La masă servea Fedka, îngreuiat de cizmele cu care nu era deprins; îi ajuta o femeie chioară, cu mutra bărbătoasă, care se numea Anfisuşka şi îndeplinea
funcţiile
de
chelăreasa,
spălătoreasă
şi
găinăreasă, în tot timpul prânzului Vasili Ivanovici se plimbă
prin cameră şi cu un aer de fericire deplină, aproape în extaz, vorbea de grijile mari pe care i le pricinuia politica lui Napoleon şi complicaţiile problemei italiene. Arina Vlasievna nici nu-l vedea pe Arkadi şi nu-l îmbia la mâncare. Îşi sprijinise în pumnul ei mic faţa rotundă, căreia buzele cărnoase, vişinii, gropiţele din obraji şi aluniţa de deasupra sprâncenelor îi dădeau o expresie de mare bunătate, şi n-avea ochi decât pentru feciorul ei; îl privea şi tot suspina, Ardea de dorinţa de-a afla pentru câtă vreme venise, dar se temea să-l întrebe. Dacă spune: „pentru două zile”, se gândea ea, şi inima i se strângea dureros. După friptură, Vasili Ivanovici dispăru şi se întoarse cu o jumătate de sticlă de 127
