albă pe cap, ca întotdeauna. Lângă ea era un braţ întreg de trandafiri roşii şi albi, încă umezi de rouă. El îi dădu bună

dimineaţa.

— A! Evgheni Vasilici, spuse ea, ridicând puţin marginea basmalei ca să-l privească, cu o mişcare ce-i dezgoli mâna până la cot.

— Ce faci aici? întrebă Bazarov, aşezându-se lângă ea. Faci un buchet?

— Da, ca să împodobesc masa pentru ceaiul de dimineaţă; lui Nikolai Petrovici îi plac florile.

— Dar până la ceai mai este mult. Ce de flori ai cules!

— Le-am cules acum, că pe urmă se face prea cald şi nu se mai poate ieşi. Numai dimineaţa mai poţi să răsufli. Mă simt topită de căldură. Mi-e teamă că o să mă îmbolnăvesc.

— Ce-ţi trece prin cap? Stai să-ţi iau pulsul. Bazarov îi luă

mâna, simţi vinişoara ce bătea liniştit, şi nici nu găsi de cuviinţă să-i numere bătăile. Ai să trăieşti o sută de ani, spuse el dându-i drumul la mână.

— Oh, ferească Dumnezeu! strigă dânsa.

— Da de ce? Nu vrei să trăieşti mult?

— Vai de mine! O sută de ani! Am avut o bunică, de optzeci şi cinci şi cât s-a mai chinuit biata de ea! Era neagră

la faţă, surdă, gheboasă şi tuşea întruna. Îşi era ei însăşi o povară. Ce viaţă mai era şi aia!

— Atunci e mai bine să fii tânără?

— Cred şi eu!

— Şi de ce anume e mai bine? Spune-mi!

— Cum de ce e mai bine? De pildă eu acum sunt tânăra şi pot să fac orice: mă duc, mă întorc, îmi iau ce-mi trebuie şi 157

n-am nevoie să rog pe nimeni… Ce poate să fie mai bine?

— Cât despre mine, îmi este totuna dacă sunt tânăr sau bătrân.

— Cum poţi să spui că ţi-e totuna, asta nu se poate!

— Ia judecă şi dumneata, Fedosia Nikolaevna! La ce-mi foloseşte tinereţea? Trăiesc singur, burlac…

— Asta atârnă numai de dumneata.

— Ei, tocmai că nu! Măcar de i s-ar face cuiva mila de mine.

Fenecika îl privi dintr-o parte, dar nu spuse nimic.

— Ce carte e asta? întrebă ea după un răstimp.

— Asta? E o carte de ştiinţă, greu de înţeles.

— Şi dumneata înveţi mereu? Nu te-ai plictisit? Mie mi se pare că şi aşa le ştii pe toate.

— Se vede că nu chiar pe toate. Ia încearcă să citeşti puţin.

— Dar n-am să înţeleg nimic. E în ruseşte? întrebă

Fenecika luând cu amândouă mâinile volumul greu, cu scoarţe tari. Ce groasă e!

— E în ruseşte.

— Oricum, n-am să înţeleg nimic.

— Dar nici nu ţin să înţelegi. Vreau să te privesc citind.

Când citeşti ţi se mişcă foarte drăguţ vârful nasului.

Fenecika se apucase tocmai să citească cu jumătate de glas un articol „despre creozot” peste care dăduse, dar auzind cuvintele lui, izbucni în râs şi zvârli cartea… Aceasta alunecă

de pe bancă.

— Îmi place şi când râzi, zise Bazarov.

— Hai, lasă!

— Îmi place când vorbeşti. Parcă murmură un pârâiaş.

Fenecika îşi întoarse capul.

— Ce om mai eşti şi dumneata! spuse ea, trecându-şi degetele peste flori. De ce să stai să mă asculţi pe mine?

Dumneata ai stat de vorbă cu doamne atât de învăţate!

— Ah, Fedosia Nikolaevna! Crede-mă ca toate doamnele învăţate de pe lume nu fac nici cât degetul dumitale cel mic.

— Ce-ai mai născocit! şopti Fenecika şi îşi lipi braţele de 158

trup.

Bazarov ridică de jos cartea:

— E o carte pentru doctori. De ce ai aruncat-o?

— Pentru doctori? spuse Fenecika şi se întoarse către el.

Ştii ceva? De când mi-ai dat picăturile acelea, ţii minte? Ce bine mai doarme Mitea! Nu ştiu cum să-ţi mai mulţumesc!

Eşti atât de bun, zău!