I. S. TURGHENIEV

Părinţi şi copii

Traducere de

Ştefania Velisar-Teodoreanu şi Magda Roşea Postfaţă de Tatiana Nicolescu

EDITURA PENTRU LITERATURĂ

BIBLIOTECA PENTRU TOŢI

1962

1

PĂRINŢI ŞI COPII

I

— Ei, Piotr? Tot nu se vede nimic? întreba pe servitorul său la 20 mai al anului 1859, un bărbat trecut de patruzeci de ani, în manta prăfuită şi pantaloni cadrilaţi, ieşind în cerdacul scund al hanului de pe şoseaua *** .

Servitorul, un flăcău bucălat, cu ochi mici spălăciţi şi tuleie albicioase în bărbie, în înfăţişarea căruia cercelul cu peruzea din ureche, părul bălai pomădat, mişcările respectuoase, cât şi buna-cuviinţa întregii lui ţinute, într-un cuvânt totul, îl arătau a fi un tânăr din generaţia cea nouă, care merge în pas cu vremea, privi cu oarecare îngăduinţă în lungul drumului:

— Nu, boierule, răspunse el, nu se vede nimic.

— Nimic? întrebă încă o dată boierul.

— Nimic, întări servitorul.

Boierul oftă şi se lăsă pe o bancă joasă, strângându-şi picioarele sub ea. Să-l prezentăm, aşadar, cititorului, în timp ce şade astfel şi se uită gânditor în jurul său.

Numele lui e Nikolai Petrovici Kirsanov. La cincisprezece verste de han are o moşie frumoasă, de două sute de suflete sau de două mii de deseatine1 după cum se exprimă el de când şi-a hotărnicit pământul, despărţindu-l de pământurile ţăranilor, şi şi-a înjghebat acolo „o fermă”. Tatăl lui, un brav general care luase parte la războiul din 18122, om aproape 1 Deseatină – măsură agrară rusească, egală cu 1,09 ha.

2 Război just de eliberare naţională a popoarelor Rusiei împotriva armatei cotropitoare a lui Napoleon I, care invadase ţara; zdrobirea armatelor 2

analfabet şi cam necioplit, dar un rus de treaba – toată viaţa lui trăsese la jug, slujind în oştire – a comandat mai întâi o brigadă, apoi o divizie, şi a trăit mereu în provincie unde, datorită gradului său, juca un rol destul de important.

Nikolai Petrovici s-a născut în sudul Rusiei, ca şi fratele sau mai mare, Pavel, despre care vom vorbi mai târziu; până la vârsta de paisprezece ani a fost crescut acasă, de nişte preceptori de duzină, înconjurat de aghiotanţi prea dezgheţaţi, dar slugarnici, şi de alţi indivizi cu grade mici sau mari. Mama lui se trăgea din familia Koleazin; ca fată îi ziceau Agathe, apoi ca soţie de general, Agafokleia Kuzminişna Kirsanova; era prototipul virtuoasei „ocrotitoare”

a unităţii comandată de soţul ei, purta scufii înzorzonate şi rochii foşnitoare de mătase; la biserica era prima care săruta crucea, vorbea tare şi mult, îngăduia copiilor ei dimineaţa să-i sărute mâna, iar la culcare îi binecuvânta, într-un cuvânt, ducea o viaţa pe placul ei. Ca fiu de general, Nikolai Petrovici care, departe de a fi un viteaz, dimpotrivă, binemeritase porecla de „fricosul”, fusese menit, asemenea fratelui său Pavel, carierii militare. Însă, chiar în ziua când îi veni înştiinţarea că a fost numit, s-a întâmplat să-şi rupă piciorul şi, după ce zăcu două luni în pat, rămase pe viaţă beteag de un picior. Tatăl său, luându-şi nădejdea de la el, l-a îndreptat spre o carieră civilă. Îl duse la Petersburg de cum a împlinit vârsta de optsprezece ani şi-l înscrise la universitate.

Şi pentru că a venit vorba, se cuvine să arăt că fratele lui, ieşit proaspăt ofiţer, a fost repartizat la un regiment de gardă.

Amândoi tinerii s-au instalat în aceeaşi locuinţă, fiind supravegheaţi de departe de către un unchi de-al doilea din partea mamei, Ilia Koleazin, înalt funcţionar. Tatăl lor s-a întors la divizia şi la consoarta lui şi numai din când în când trimitea feciorilor săi câte un sfert de coală mare cenuşie, brăzdată de un scris înzorzonat de conţopist. În josul acestor sferturi de coală era aşternut sârguincios, încadrat într-o franceze în Rusia, în anul 1812, a jucat un rol important în eliberarea popoarelor din Europa Occidentală de sub jugul napoleonian.

3

parafă întortocheată: „Piotr Kirsanoff general-maior” . În anul 1835, Nikolai Petrovici ieşi din universitate cu titlul de candidat şi, în cursul aceluiaşi an, generalul Kirsanov, scos din cadrele armatei în urma unei inspecţii nefericite, se stabili la Petersburg împreună cu soţia sa. Abia îşi închiriase o casă lângă grădina Taurida şi se înscrisese la clubul englez, când muri subit în urma unui atac de apoplexie. Agafokleia Kuzminişna îl urmă peste puţină vreme. Nu se putuse deprinde cu viaţa ştearsă ce o ducea în capitală. Plictiseala traiului de oameni scoşi la pensie o măcinase. Între timp, pe când trăiau încă părinţii lui, Nikolai Petrovici, spre marea lor mâhnire de altfel, se îndrăgostise de fiica unui funcţionar cu numele de Prepolovenski, fostul lui proprietar. Fata era frumuşică şi cu educaţie, cum se spunea pe atunci; citea din reviste articolele serioase de la rubrica ştiinţifică. Nikolai Petrovici s-a însurat cu ea îndată ce s-a împlinit anul de doliu şi, părăsind slujba de la Ministerul domeniilor, unde intrase datorită intervenţiei tatălui său, a trăit în deplină

fericire cu Maşa lui, mai întâi într-o vilă din preajma Institutului silvic, apoi la oraş, într-un apartament mic, dar foarte drăguţ, care avea o scară lustruită şi un salon cam rece, şi în sfârşit, la ţara, unde s-a stabilit definitiv şi unde peste puţin s-a născut fiul lor, Arkadi. Cei doi soţi duceau o viaţă tihnită şi plină de mulţumire. Nu se despărţeau aproape niciodată, citeau împreună, cântau duete, sau la pian la patru mâini. Ea cultiva flori şi supraveghea îngrijirea păsărilor, el îşi vedea de moşie şi din când în când se ducea la vânătoare, iar Arkadi creştea şi el în pace şi în tihnă. Zece ani trecură ca un vis. În anul 1847 soţia lui Kirsanov muri.

Acesta cu greu putu îndura lovitura; în câteva săptămâni încărunţi. Se pregătea tocmai să plece în străinătate, să mai uite cât de cât, când veni anul 1848. Vrând-nevrând trebui să se întoarcă la ţară, şi, după o perioadă destul de lungă de inactivitate, se apucă să facă transformări radicale în administrarea moşiei lui. În anul 1855, îşi duse feciorul la universitate, petrecu împreună cu el trei ierni la Petersburg, 4

aproape fără a ieşi în lume, căutând să lege cunoştinţă cu tinerii colegi ai lui Arkadi. În iarna din urmă, însă, nu putuse veni să stea cu el şi iată că-l vedem în luna mai a anului 1859, albit de tot, rotofei şi puţin adus din spate, aşteptându-şi fiul care, ca şi el odinioară, dobândise titlul de candidat.

Servitorul, din cuviinţă sau poate şi pentru că nu voia să

stea sub ochii boierului, intră sub streaşina porţii şi-şi aprinse luleaua. Nikolai Petrovici îşi lăsă capul în jos şi prinse a privi scara veche a cerdacului. Un pui mărişor, pestriţ se preumbla tacticos pe trepte, călcând zgomotos cu labele lui mari şi galbene; o pisică murdară moţăia tolănită

pe parmaclâc şi-i arunca din când în când câte o privire neprietenoasă. Soarele dogorea; din tinda întunecoasă a hanului venea miros de pâine caldă de secară. Nikolai Petrovici al nostru se lăsă furat de gânduri. „Fiul meu…

candidat… Arkaşa…” îi tot umbla prin minte; căuta să-şi schimbe gândurile, dar degeaba, căci se întorcea mereu la ele. Îşi aminti de răposata nevastă-sa… „Nu i-a fost dat!”

şopti el abătut… Un porumbel vineţiu şi dolofan se lăsă din zbor pe drum şi porni grăbit să bea apă dintr-o mică băltoacă

de lângă fântâna. Nikolai Petrovici îl urmărea din ochi, iar cu urechea şi prinsese uruitul roţilor ce se apropiau.

— Îmi pare că soseşte, îl înştiinţă servitorul, reapărând de sub poartă.

Nikolai Petrovici sări în sus şi îşi aţinti privirea de-a lungul drumului. Se ivi o trăsură la care erau înhămaţi trei cai de poştă, iar peste o clipă, zări şapca de student, apoi trăsăturile cunoscute ale chipului drag…

— Arkaşa! Arkaşa! strigă Kirsanov şi alergă spre el dând din mâini… Câteva clipe mai târziu, buzele lui se lipiră de obrazul plin de praf şi ars. de soare al tânărului candidat.

II

5

— Lasă-mă să mă scutur puţin, tătuţă, spuse Arkadi cu glasul uşor răguşit din pricina drumului, dar răsunător şi tânăr, răspunzând vesel la mângâierile părintelui său; să nu te umplu de praf.

— Nu-i nimic, nu-i nimic, tot spunea Nikolai Petrovici zâmbind cu duioşie şi bătu de vreo două ori cu mâna peste gulerul mantalei băiatului şi peste propria lui manta. Ia să te văd, ia să te văd! adăugă el depărtându-se puţin şi îndată o luă grăbit spre han, tot spunând: Pe aici, pe aici, şi să vină

repede trăsura!

Nikolai Petrovici părea mult mai tulburat decât fiul său; se cam zăpăcise şi parcă se sfia. Arkadi îl opri.

— Tată, spuse el, dă-mi voie să ţi-l prezint pe bunul meu prieten, Bazarov, despre care ţi-am scris atât de des. A fost foarte amabil şi a primit să petreacă un timp la noi.

Nikolai Petrovici se întoarse pe loc, se apropie de bărbatul înalt, în mantaua cu glugă şi ciucuri, care tocmai coborâse din trăsură, şi îi strânse cu putere mâna roşie, fără mănuşă, pe care acesta i-o întinse cam cu întârziere.

— Mă bucur din suflet, începu el, şi vă sunt recunoscător pentru gândul bun de a ne vizita; nădăjduiesc… dar îngăduiţi-mi să vă cunosc pronumele şi numele tatălui.

— Evgheni Vasiliev, răspunse Bazarov, cu glas leneş dar bărbătesc şi, desfăcându-şi gulerul mantalei, îşi descoperi întreaga faţă. Prelungă şi slabă, cu fruntea înaltă, cu nasul lat la rădăcină şi ascuţit spre vârf, cu ochii mari, verzui şi favoriţi de culoarea nisipului atârnându-i în jos, faţa aceasta era însufleţită de un zâmbet liniştit şi exprima inteligenţă şi încredere în sine.

— Nădăjduiesc, dragă Evgheni Vasilici, că n-o să vă

plictisiţi la noi, urmă Nikolai Petrovici.

Buzele subţiri ale lui Bazarov se mişcară uşor, dar nu răspunse nimic; îşi ridică numai puţin şapca Părul blond închis, lung şi des nu izbutea să ascundă protuberanţele puternice ale craniului său mare.