mi se spune ceva întemeiat admit, şi gata.

— Nemţii spun întotdeauna lucruri întemeiate? întrebă

Pavel Petrovici şi faţa lui luă o expresie atât de rece, de distantă, de parcă ar fi fost la cine ştie ce înălţime, deasupra norilor.

— Nu întotdeauna, răspunse cu un căscat scurt Bazarov, care vădit nu avea poftă să urmeze discuţia.

Pavel Petrovici privi spre Arkadi de parcă ar fi vrut să-i spună: „Politicos mai e prietenul tău, n-am ce zice”.

— În ceea ce mă priveşte, începu el din nou nu fără

oarecare sforţare, eu, păcătosul de mine, nu prea îi agreez pe nemţi. Nu mai vorbesc despre nemţii din Rusia; se ştie câte parale fac. Dar nici pe nemţii din Germania nu-i am la stomac. Cei de mai înainte, treacă-meargă; pe atunci mai aveau un Schiller, un Goethe… Fratele meu e deosebit de încântat de ei… Acum însă toţi au devenit chimişti şi materialişti…

— Un chimist bun e de douăzeci de ori mai folositor decât un poet, oricare ar fi el, îl întrerupse Bazarov.

— Aşa, făcu Pavel Petrovici abia ridicându-şi sprâncenele, ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge somnul. Aşadar, dumneata negi arta?

— Arta de a câştiga bani şi de a vindeca hemoroizii!

exclamă Bazarov cu un zâmbet dispreţuitor.

— Aşa, aşa. Văd că-ţi place să glumeşti. Deci le respingi pe toate? Să admitem. Înseamnă că dumneata nu crezi decât în ştiinţă?

— V-am mai spus că nu cred în nimic; şi ce este aceea ştiinţă, ştiinţa în genere? Există ştiinţe, după cum există

meserii, profesii; ştiinţă în general nu există.

— Foarte bine-e. Dar în ce priveşte celelalte reguli ale vieţii 26

de toate zilele acceptate de oameni, dumneata menţii aceeaşi poziţie negativistă?

— E un interogatoriu? întrebă Bazarov.

Pavel Petrovici păli uşor… Nikolai Petrovici socoti că e dator să se amestece în discuţie.

— Odată o să stăm mai pe îndelete de vorbă cu dumneata pe această temă, dragă Evgheni Vasilievici. O să-ţi aflăm părerea şi o să ţi-o expunem şi pe a noastră. Dinspre partea mea sunt foarte bucuros că te ocupi cu ştiinţele naturale. Am auzit că Liebig11 a făcut descoperiri uimitoare cu privire la îngrăşămintele ogoarelor. Dumneata ai putea să mă ajuţi în lucrările mele de agronomie; îmi poţi da unele sfaturi folositoare.

— Vă stau la dispoziţie, Nikolai Petrovici; dar de la noi la Liebig e cam mult!… Înainte de a pune mâna pe carte, trebuie învăţat abecedarul, iar noi nu-l cunoaştem nici pe az 12.

„Apoi, după cât văd eu, eşti cu adevărat nihilist”, gândi Nikolai Petrovici.

— Totuşi, îngăduie-mi să recurg la dumneata dacă va fi nevoie, adăugă el cu glas tare. Iar acum, frate, cred că e timpul să stăm de vorbă şi cu vechilul.

Pavel Petrovici se ridică de la masă.

— Da, spuse el fără a privi pe nimeni. E o nenorocire să

trăieşti patru, cinci ani la ţară, departe de minţile luminate!

Ajungi să te prosteşti. Te străduieşti să nu uiţi cele ce-ai învăţat, şi când colo! Poftim! Constaţi că toate nu-s decât prostii, şi ţi se spune că un om serios nu se mai ocupă cu astfel de fleacuri şi că tu eşti, cum s-ar zice, un neghiob şi un înapoiat. Dar ce să-i faci! Se vede că tineretul e într-adevăr mai deştept decât noi.

11 Justus Liebig (1803—1873); chimist german, întemeietorul chimiei agricole şi iniţiatorul chimiei biologice. Este primul care s-a ocupat în mod ştiinţific de problema îngrăşămintelor naturale şi artificiale, demonstrând importanţa lor în agricultură.

12 Prima literă din alfabetul slavon.

27

Pavel Petrovici se răsuci încet pe călcâie şi ieşi tacticos; Nikolai Petrovici îl urmă.

— Întotdeauna e aşa? întrebă cu nepăsare Bazarov pe Arkadi, de îndată ce se închise uşa în urma celor doi fraţi.

— Ascultă, Evgheni, prea ai fost tăios cu el, spuse Arkadi.

L-ai jignit.

— Da, o să mă apuc acum să le cânt în strună

aristocraţilor ăstora de provincie! La ei, toate nu-s decât amor propriu, trufie şi superficialitate. De ce n-a rămas în cariera militară la Petersburg, dacă asta e firea lui… Dar să-l lăsăm în plata Domnului! Am găsit un gândac de apă, un exemplar destul de rar, Dytiscus marginatus. Îl cunoşti? Am să ţi-l arăt.

— Ţi-am promis să-ţi istorisesc povestea vieţii lui, începu Arkadi.

— A gândacului?

— Ei, ajunge, Evgheni. Povestea unchiului meu. Ai să vezi că nu e cum ţi-l închipui. E mai curând vrednic de compătimire, decât de ironie.

— Nu te contrazic; dar de ce pui atât la inimă tot ce-l atinge?

— Trebuie să fii drept, Evgheni.

— Şi de ce trebuie?

— Nu, zău, ascultă…

Şi Arkadi îi povesti viaţa unchiului său. Cititorul o va afla în capitolul următor.

VII

Pavel Petrovici Kirsanov a fost educat mai întâi acasă, ca şi fratele său mai mic, Nikolai, apoi a intrat în corpul de paji.

28

Din copilărie s-a distins printr-o frumuseţe extraordinară; în afară de asta era încrezut, uşor ironic şi de o irascibilitate hazlie – nu se putea să nu placă. A început să iasă mult în lume de îndată ce a dobândit gradul de ofiţer. Era răsfăţat de toţi şi se răsfăţa şi el; făcea chiar tot soiul de năzbâtii, era cam fandosit, dar şi asta îl prindea. Femeile se prăpădeau după el, bărbaţii spuneau că e un filfizon şi îl pizmuiau în taină. După cum se spune, stătea în acelaşi apartament cu fratele lui, pe care-l iubea sincer, deşi nu semăna de loc cu el. Nikolai Petrovici şchiopăta uşor, avea trăsăturile feţei delicate şi plăcute, ochi nu prea mari, negri, cam trişti, şi un păr moale şi rar. Lenevea bucuros, dar îi plăcea să citească şi fugea de lume. Pavel Petrovici nu-şi petrecea nicio seară

acasă, era vestit prin îndrăzneala şi sprinteneala lui (el introdusese gimnastica printre tinerii mondeni) şi nu citise cu totul decât vreo cinci-şase cărţi franţuzeşti. La douăzeci şi opt de ani ajunsese căpitan; o carieră strălucită îl aştepta.

Deodată însă totul se schimbă.

În vremea aceea, în lumea bună de la Petersburg se arăta din când în când o femeie care n-a fost uitată nici până azi, şi anume, prinţesa R. Soţul ei era un om binecrescut şi cumsecade, dar prostănac. Copii nu avea. Uneori pleca pe neaşteptate în străinătate, şi se întorcea tot aşa pe neaşteptate înapoi în Rusia, în genere ducea o viaţă ciudată.