Avea o reputaţie de femeie cochetă şi uşuratică, se avânta cu patimă în tot soiul de plăceri, dansa până la istovire, râdea în hohote şi glumea cu tinerii pe care îi primea înainte de masă

în semiîntunericul salonului ei; iar nopţile şi le petrecea în rugăciuni şi lacrimi, nu-şi găsea liniştea nicăieri şi adeseori o prindeau zorile umblând de colo-colo prin odaie, chinuită, frângându-şi mâinile sau stând palidă şi rece în faţa Psaltirii.

Când se făcea ziuă, se preschimba din nou într-o doamnă de lume, ieşea, râdea, flecărea şi nu scăpa niciun prilej de a se bucura de orice lucru care-i putea aduce cea mai mică

plăcere. Avea un trup minunat; părul de culoarea aurului, împletit într-o coadă grea, îi cădea până peste genunchi, dar 29

nimeni nu ar fi putut-o numi o frumuseţe; din obrazul ei singurul lucru într-adevăr frumos erau ochii şi poate nici ochii anume, erau nu prea mari şi cenuşii, ci privirea lor vie şi adâncă, nepăsătoare până la semeţie şi îngândurată până

la tristeţe, o privire enigmatică, de o strălucire neobişnuită, chiar şi atunci când nu-i ieşeau din gură decât vorbe goale.

Se îmbrăca cu mult gust. Pavel Petrovici a întâlnit-o la un bal, a dansat cu ea o mazurcă în timpul căreia ea n-a rostit o vorbă cu noimă şi s-a îndrăgostit pătimaş de ea. Deprins cu succesele şi-a atins şi aici repede ţinta; dar uşurinţa cu care a cucerit-o nu l-a răcit faţă de ea. Dimpotrivă, s-a legat mai puternic, mai dureros de această femeie care, chiar în clipa când se dăruia cu totul, mai păstra totuşi în adâncul ei un colţ tainic, inaccesibil, unde nimeni nu putea pătrunde. Ce se ascundea în acest suflet numai Dumnezeu ştia! Părea stăpânită de puteri misterioase, necunoscute chiar eu şi care se jucau cu ea după bunul lor plac, inteligenţa ei mărginită

neputându-le stăvili capriciile. Întreaga ei purtare era un şir de fapte absurde, lipsite de orice logică; unicele scrisori din viaţa ei, care ar fi putut stârni bănuieli justificate din partea bărbatului ei, le scrisese unui om aproape străin de ea.

Dragostea ei era uneori învăluită de tristeţe; nu mai râdea, nu mai glumea cu alesul ei, ci îl asculta şi îl privea cu un fel de nedumerire. Câteodată, de cele mai multe ori fără veste, nedumerirea aceasta se preschimba într-o spaimă mută şi chipul ci lua o înfăţişare stranie, ca al unei moarte; se încuia în dormitorul ei, şi camerista, daca asculta cu urechea lipita de gaura cheii, îi putea auzi hohotele înăbuşite de plâns. Nu o dată, întorcându-se acasă după o întâlnire de dragoste, Kirsanov se simţea cuprins de acea amară şi sfâşietoare ciudă care îţi încolţeşte în inimă după un eşec definitiv. „Ce-oi mai fi vrând eu?” se întreba el şi îi era inima grea. Odată i-a dăruit un inel cu un sfinx gravat în piatră.

— Ce e asta? l-a întrebat ea. Un sfinx?

— Da, a răspuns el, şi acest sfinx eşti dumneata.

— Eu? s-a mirat ea ridicând încet asupra lui privirea ei 30

enigmatică. Ştii că e foarte măgulitor pentru mine? adăugă

ea cu un zâmbet uşor, păstrând în ochi aceeaşi expresie stranie.

Pavel Petrovici suferise sufleteşte chiar în timpul cât îl iubise prinţesa R., iar când s-a răcit faţă de el, ceea ce s-a întâmplat destul de repede, aproape că şi-a pierdut minţile.

Se chinuia, era gelos, nu-i dădea pace şi se ţinea după ea peste tot. Plictisită de urmărirea asta sâcâitoare din partea lui, ca să scape de el, plecă în străinătate. Atunci el şi-a dat demisia, cu toate rugăminţile prietenilor şi sfaturile superiorilor săi, şi a pornit-o pe urmele prinţesei. Şi-a petrecut astfel vreo patru ani pe meleaguri străine, ba încercând o apropiere, ba fugind de ea; îi era ruşine de sine însuşi, era indignat de slăbiciunea lui… dar nimic nu-i ajuta.

Chipul ei, de neînţeles, s-ar zice absurd, dar atât de fermecător, i se înrădăcinase prea adânc în suflet. La Baden s-au regăsit; părea că niciodată nu-l iubise cu atâta patimă, dar peste o lună totul s-a sfârşit. Focul pâlpâise pentru ultima oară şi se stinsese pentru totdeauna. Presimţind că

despărţirea era de neînlăturat, a vrut să rămână cel puţin prieten cu ea, ca şi cum prietenia cu o astfel de femeie ar fi fost cu putinţă… Prinţesa a plecat în ascuns de la Baden şi de atunci l-a ocolit întotdeauna pe Kirsanov. Acesta s-a întors în Rusia, a încercat să-şi reia viaţa dinainte, dar n-a mai putut reintra în făgaşul cel vechi. Rătăcea din loc în loc fără a-şi găsi liniştea. Mai ieşea încă în lume, îşi păstrase toate deprinderile omului de societate, şi putea să se laude cu două-trei cuceriri noi; dar nu mai aştepta nimic deosebit nici din partea lui, nici din partea celorlalţi, şi nu se apuca de nimic. Îmbătrânise şi încărunţise; serile şi le petrecea la club; plictiseala morocănoasă şi discuţiile în contradictoriu asupra unor subiecte care îi erau indiferente, în societatea burlacilor, ajunseseră pentru el o necesitate, semn rău după

cum se ştie. La însurătoare, bineînţeles, că nici nu se gândea. Trecură astfel zece ani cenuşii, sterpi, pe nesimţite, îngrozitor de repede. Nicăieri nu fuge timpul ca în Rusia. Se 31

spune că la închisoare fuge şi mai repede. Odată, la club, în timpul mesei, Pavel Petrovici află despre moartea prinţesei R.

Decedase la Paris, într-o stare vecină cu nebunia. El se ridică

de la masă şi se plimbă vreme îndelungată prin încăperile clubului, oprindu-se din când în când, ca împietrit, lângă

mesele de joc, dar nici de data aceasta nu se întoarse acasă

mai devreme ca de obicei. După câtva timp primi un pachet; în el se afla inelul ce-l dăruise prinţesei. Ea desenase o cruce peste sfinx şi lăsase vorbă să i se comunice că acea cruce era dezlegarea enigmei.

Aceasta s-a întâmplat la începutul anului 1848, pe vremea când Nikolai Petrovici îşi pierduse soţia şi venise la Petersburg. Pavel Petrovici aproape nu se văzuse cu fratele său de când acesta se stabilise la ţară; căsătoria lui Nikolai Petrovici coincidea cu primele zile când Pavel Petrovici făcuse cunoştinţă cu prinţesa. La înapoierea lui din străinătate se dusese la fratele său la ţară cu gândul să rămână la el vreo două luni, să se bucure de fericirea lui, dar n-a avut răbdare să stea mai mult de o săptămână. Vieţile lor pe atunci erau prea diferite. În 1848 această deosebire se atenuă: Nikolai Petrovici îşi pierduse soţia, iar Pavel Petrovici amintirile; după moartea prinţesei căuta să nu se mai gândească la ea; lui Nikolai îi rămăsese sentimentul unei vieţi trăite aşa cum se cuvine şi avea un fiu care creştea sub ochii săi; Pavel, dimpotrivă, burlac singuratic, păşea spre acea perioadă

tulbure, crepusculară, perioadă a regretelor ce seamănă a nădejdi şi a nădejdilor ce seamănă a regrete, când tinereţea s-a sfârşit, iar bătrâneţea n-a venit încă.

Răstimpul acesta era mai greu pentru Pavel Petrovici decât pentru oricare altul; pierzându-şi trecutul, el pierduse totul.

— Acum nu te mai poftesc la Mariino, îi spuse odată

Nikolai Petrovici (dăduse acest nume satului în amintirea nevestei sale); te-ai plictisit acolo pe când trăia Maria, acum cred că te-ai prăpădi de urât.

— Eram prost şi neastâmpărat pe vremea aceea, răspunse Pavel Petrovici. De atunci m-am potolit, dacă nu m-am făcut 32

mai înţelept. Acum, dimpotrivă, dacă-mi îngădui, sunt gata să mă stabilesc definitiv la tine.

Drept răspuns, Nikolai Petrovici îl îmbrăţişa; însă de la această convorbire mai trecu un an şi jumătate până ce Pavel Petrovici se hotărî să-şi îndeplinească făgăduiala. În schimb, odată stabilit la ţară, n-a mai plecat de acolo nici chiar în timpul celor trei ierni pe care Nikolai Petrovici le-a petrecut la Petersburg împreună cu fiul său. Se apucă de citit, mai mult în englezeşte; în genere, toată viaţa şi-o rostui à l’anglaise; se vedea rar cu vecinii şi nu pleca de pe moşie decât pentru alegeri, unde nu prea vorbea, nu deschidea gura decât rareori şi numai ca să-i întărite şi să-i sperie prin ieşirile lui liberale pe moşierii de modă veche, dar nici de reprezentanţii noii generaţii nu se apropia. Şi unii şi ceilalţi îl socoteau un îngâmfat; şi unii şi alţii îl stimau pentru felul lui elegant şi aristocratic de a se purta, pentru faima lui de mare cuceritor, pentru faptul că se îmbrăca foarte bine şi trăgea întotdeauna la cel mai bun hotel unde avea cea mai frumoasă cameră, pentru faptul că participa la mese elegante, iar odată

prânzise la Ludovic-Filip13 împreună cu Wellington14; pentru că nu călătorea niciodată fără o trusă de voiaj de argint şi fără o baie portativă, pentru că răspândea în jurul lui un parfum foarte „distins”, nemaiîntâlnit, pentru că juca cu măiestrie whist şi pierdea întotdeauna; în sfârşit, era respectat pentru cinstea lui exemplară. Cucoanele îl găseau melancolic, fermecător, dar el nu se interesa de ele…

— Vezi, Evgheni, spuse Arkadi sfârşindu-şi povestirea, cât de nedrept îl judeci pe unchiul meu! Nu-ţi mai spun că nu o dată l-a scos pe tata din încurcătură, dându-i toţi banii pe care îi avea. Moşia, poate nu ştii că nu şi-au împărţit-o între ei. E gata să ajute pe orişicine şi, între altele, ia întotdeauna apărarea ţăranilor; e drept că, atunci când stă de vorbă cu ei, se strâmbă şi tot duce la nas sticluţa cu apă de colonie…

13 Louis Philippe (1773—1850), rege al Franţei de la 1830 până la 1848.

14 Arthur Wellesley Wellington (1769—1852), duce, comandant de oşti şi om de stat englez.

33

— E lucru ştiut: nervii! îl întrerupse Bazarov.

— Poate, dar are o inimă foarte bună. Şi e departe de a fi prost. Câte sfaturi folositoare mi-a dat!… Mai cu seamă…

mai cu seamă în privinţa femeilor.

— Aha! S-a fript cu ciorba lui, iar acum suflă în iaurtul altora. Ştim noi cum vine asta!

— Într-un cuvânt, urmă Arkadi, e foarte nefericit; crede-mă, e păcat să-l dispreţuieşti.

— Dar cine vorbeşte de dispreţ? sări Bazarov. Am să-ţi spun totuşi că un om care şi-a mizat viaţa pe o singură carte, dragostea unei femei şi, fiindcă a pierdut, se dă bătut şi se demoralizează până într-atât încât nu mai e în stare să facă

nimic, acela nu e un bărbat, ci un mascul! Spui că e nefericit; tu ştii mai bine; dar nu i-au ieşit încă toţi gărgăunii din cap! Sunt încredinţat că se crede chiar un om folositor pentru că citeşte Galignani şi pentru că o dată pe lună iartă

pe un mujic de bătaie.

— Dar gândeşte-te la educaţia pe care a primit-o, la vremurile în care a trăit, stărui Arkadi.

— Educaţie? îi luă vorba Bazarov. Fiecare om trebuie să se educe singur, măcar ca mine, de pildă… însă, în ce priveşte vremurile, de ce aş atârna eu de ele? Să atârne ele de mine mai degrabă. Nu, frate dragă, toate acestea nu-s decât slăbiciune, zădărnicii. Ş-apoi, ce-s legăturile astea misterioase între un bărbat şi o femeie? Noi, fiziologii, ştim ce relaţii sunt. Ia studiază tu anatomia ochiului. De unde până

unde privirea enigmatică despre care vorbeai? Totul nu e decât romantism, fleacuri, putregai, superficialitate. Hai mai bine să-ţi arăt gândacul meu.

Şi amândoi prietenii se duseră în odaia lui Bazarov, în care se şi statornicise un fel de miros de cabinet medico-chirurgical amestecat cu miros de tutun ieftin.

VIII