Într-adevăr, Bazarov trecea prin grădină, păşind peste straturile de flori. Surtucul şi pantalonii lui de olandă erau mânjiţi de noroi; o plantă acvatică se încolăcise în jurul pălăriei lui rotunde; în mâna dreaptă ţinea un săculeţ în care se mişca ceva. Se apropie repede de terasă şi, dând din cap, spuse:
— Bună ziua, domnilor; iertaţi-mă că am întârziat la ceai; mă întorc îndată; trebuie să găsesc un loc pentru aceste captive.
— Ce ai mata acolo? Lipitori?
— Nu, broaşte.
— Le mănânci sau le prăseşti?
— Sunt pentru experienţe, spuse nepăsător Bazarov şi intră în casă.
— O să se pună să le disece, urmă Pavel Petrovici. În prinsipii nu crede, dar în broaşte crede.
Arkadi se uită compătimitor la unchiul său, iar Nikolai Petrovici dădu uşor din umeri. Pavel Petrovici simţi că făcuse o glumă nereuşită şi începu a vorbi despre treburile gospodăriei şi despre noul administrator, care venise în ajun la el să se plângă că Foma „îşi face de cap”. „Aşa e el, Esopul10 ăsta, mi-a spus între altele. Peste tot e rău văzut; stă cât stă la stăpân şi apoi pleacă tot prost, cum a venit.”
10 Esop (sfârşitul secolului al VII-lea – începutul secolului al VI-lea î.e.n.), legendarul părinte al fabulei; ar fi fost, spune Plutarh, urât, bâlbâit şi ghebos.
24
VI
Bazarov se întoarse, se aşeză la masă şi începu să-şi bea grăbit ceaiul. Cei doi fraţi îl priveau tăcuţi, iar Arkadi se uita cu coada ochiului, când la tatăl, când la unchiul său.
— Aţi fost departe de aici? întrebă în sfârşit Nikolai Petrovici.
— Aveţi aici o baltă mică în preajma crângului de plopi tremurători. Am stârnit acolo vreo cinci sitari. Ai putea să-i împuşti, Arkadi.
— Dar dumneavoastră nu sunteţi vânător?
— Nu.
— De fapt, dumneata te ocupi cu fizica? întrebă la rândul lui Pavel Petrovici.
— Cu fizica, da; mai bine zis cu ştiinţele naturale.
— Se spune că germanii au avut mari succese în ultima vreme în acest domeniu.
— Da, nemţii sunt dascălii noştri în privinţa asta, răspunse nepăsător Bazarov.
Pavel Petrovici întrebuinţase cuvântul „germanii”, în loc de nemţii, cu o intenţie ironică, care scăpă tuturor.
— Ai o părere atât de înaltă despre nemţi? urmă Pavel Petrovici cu o politeţă voit accentuată. Începea să se simtă
cuprins de o tainică întărâtare. Firea lui aristocratică se revolta împotriva atitudinii atât de dezinvolte a lui Bazarov.
Acest fecior de felcer nu numai că nu se intimida, dar răspundea chiar tăios şi cam în silă, iar în glasul lui se strecura ceva grosolan, aproape obraznic.
— Învăţaţii de acolo sunt oameni vrednici.
— Aşa, aşa. Dar despre învăţaţii ruşi probabil că nu ai o părere tot atât de măgulitoare?
— Cam aşa e.
— Dai dovadă de o foarte lăudabilă imparţialitate, grăi 25
Pavel Petrovici, îndreptându-şi spinarea şi dându-şi capul pe spate. Dar cum rămâne cu ceea ce ne-a spus Arkadi Nikolaevici, cum că dumneata nu recunoşti niciun fel de autoritate? N-ai nicio încredere în ele?
— De ce să recunosc vreuna? Şi în ce să mă încred? Dacă
mi se spune ceva întemeiat admit, şi gata.
— Nemţii spun întotdeauna lucruri întemeiate? întrebă
Pavel Petrovici şi faţa lui luă o expresie atât de rece, de distantă, de parcă ar fi fost la cine ştie ce înălţime, deasupra norilor.
— Nu întotdeauna, răspunse cu un căscat scurt Bazarov, care vădit nu avea poftă să urmeze discuţia.
Pavel Petrovici privi spre Arkadi de parcă ar fi vrut să-i spună: „Politicos mai e prietenul tău, n-am ce zice”.
— În ceea ce mă priveşte, începu el din nou nu fără
oarecare sforţare, eu, păcătosul de mine, nu prea îi agreez pe nemţi. Nu mai vorbesc despre nemţii din Rusia; se ştie câte parale fac. Dar nici pe nemţii din Germania nu-i am la stomac. Cei de mai înainte, treacă-meargă; pe atunci mai aveau un Schiller, un Goethe… Fratele meu e deosebit de încântat de ei… Acum însă toţi au devenit chimişti şi materialişti…
— Un chimist bun e de douăzeci de ori mai folositor decât un poet, oricare ar fi el, îl întrerupse Bazarov.
— Aşa, făcu Pavel Petrovici abia ridicându-şi sprâncenele, ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge somnul. Aşadar, dumneata negi arta?
— Arta de a câştiga bani şi de a vindeca hemoroizii!
