34

Pavel Petrovici nu rămase multă vreme să asiste la discuţia fratelui său cu administratorul, un om înalt şi slab cu glas stins de tuberculos şi ochi vicleni, care la toate observaţiile lui Nikolai Petrovici nu răspundea decât: „vai de mine, e lucru ştiut că…” şi căuta să-i înfăţişeze pe mujici ca pe nişte beţivi şi hoţi. Gospodăria ce nu demult fusese rostuită în chip nou scârţâia ca o roată neunsă, trosnea ca o mobilă făcută din lemn prea verde. Nikolai Petrovici nu se descuraja, dar adesea suspina şi cădea pe gânduri; simţea că

fără bani nu va ajunge departe, iar bani aproape nu mai avea. Arkadi spusese adevărul: Pavel Petrovici nu o dată îşi ajutase fratele; nu o dată, văzându-l cum se zbate şi se frământă, chibzuind cum s-o scoată la capăt, Pavel Petrovici se apropiase încet de fereastră şi, băgându-şi mâinile în buzunare, şoptise printre dinţi: „Mais je puis vous donner de l’argent 15 şi-i dăduse bani; dar în ziua aceea n-avea nici el şi preferă să se îndepărteze. Micile mizerii ale gospodăriei îl plictiseau. De altfel, întotdeauna i se părea că Nikolai Petrovici, cu tot avântul şi dragostea lui de muncă, nu s-a apucat de treabă aşa cum trebuie, deşi n-ar fi fost în stare să-i arate în ce anume greşea. „Fratele meu n-are destul spirit practic, se gândea el; se lasă mereu înşelat.” Nikolai Petrovici dimpotrivă preţuia foarte mult spiritul practic al lui Pavel Petrovici şi întotdeauna îi cerea sfaturi. „Eu sunt prea moale, slab de fire, toată viaţa mea am trăit retras, spunea el, iar tu, nu degeaba ai trăit tot printre oameni, îi cunoşti bine; ai un ochi de vultur.” La acestea Pavel Petrovici nu răspundea nimic, îşi întorcea numai privirea, dar nu căuta să schimbe părerea fratelui său.

După ce-l lăsă pe Nikolai Petrovici în cabinetul său, o luă

pe coridorul care despărţea partea din faţă a casei de cea din dos şi, ajungând în dreptul unei uşi scunde, se opri şovăind, se trase de mustaţă, apoi bătu.

— Cine-i acolo? Intră, se auzi glasul Fenecikăi.

15 Dar pot să-ţi dau bani (fr.).

35

— Eu sunt, spuse Pavel Petrovici şi deschise uşa.

Fenecika sări de pe scaunul pe care şedea cu copilul ei şi, după ce-l dădu în braţele unei fete, care-l şi duse afară din odaie, îşi potrivi în grabă basmaua.

— Iartă-mă dacă te-am deranjat, începu Pavel Petrovici fără a o privi, am vrut numai să te rog… mi se pare că azi pleacă trăsura la oraş… porunceşte, te rog, să mi se cumpere ceai verde.

— Da, am să spun, răspunse Fenecika. Cât porunciţi să se cumpere?

— Păi, cred că o jumătate de funt ar fi de ajuns. Văd că e o schimbare aici la mata, adăugă el aruncând împrejur o privire fugară, care lunecă şi peste obrazul Fenecikăi.

Perdelele, spuse el, văzând că nu-l înţelege.

— Da, perdelele. Nikolai Petrovici mi le-a dăruit; dar sunt puse de mult.

— Nici eu n-am mai fost de mult pe la dumneata. Acum e foarte bine aici.

— Din bunătatea lui Nikolai Petrovici, şopti Fenecika.

— Te simţi mai bine aici decât în pavilionul unde stăteai înainte? întrebă Pavel Petrovici politicos, dar fără cel mai mic zâmbet.

— Mai bine, desigur.

— Cine locuieşte acum acolo?

— Spălătoresele.

— A!

Pavel Petrovici tăcu. „Acum are să plece”, gândea Fenecika; dar el nu pleca, iar ea stătea ca împietrită în faţa lui, mişcându-şi uşor degetele.

— De ce ai poruncit să fie scos afară copilul? începu în sfârşit Pavel Petrovici, mie mi-s dragi copiii. Arată-mi-l!

Fenecika se înroşi toată de sfială şi bucurie. Ea se temea de Pavel Petrovici, care aproape niciodată nu vorbea cu ea.

— Duniaşa, strigă ea, fii bună dumneata şi adu-l pe Mitea (Fenecika nu-i spunea nimănui din casă tu), Sau, stai puţin, întâi să-i punem rochiţa.

36

Fenecika se îndreptă spre uşă.

— N-are importanţă, spuse Pavel Petrovici.

— Vin îndată, răspunse Fenecika şi ieşi repede.

Pavel Petrovici rămase singur şi privi în jurul lui, de astă

dată cu o atenţie deosebită. Odaia, micuţă şi joasă, în care se găsea, era foarte curată şi primitoare. Mirosea a podele de curând vopsite, a muşeţel şi a melisă. De-a lungul pereţilor erau rânduite scaune cu speteze în formă de liră. Fuseseră

cumpărate în Polonia de răposatul general în timpul unei campanii; într-un colţ, lângă un cufăr ferecat cu fier, cu capac boltit, se vedea un pătuc de copil, cu perdele de muselină. În colţul opus ardea o candelă în faţa unei icoane mari şi întunecate a sfântului Nicolae, Făcătorul-de-minuni; un ou mititel de porţelan, prins cu o panglicuţă roşie, atârna pe pieptul sfântului; la ferestre, nişte borcane cu dulceaţă de anul trecut, legate cu grijă la gură, lăsau să se strecoare o lumină verzuie, iar pe capacele lor de hârtie, Fenecika scrisese cu mâna ei cu litere de-o şchioapă: Agrişe – dulceaţa care-i plăcea mai mult lui Nikolai Petrovici. De tavan atârna de o sfoară lungă o colivie cu un scatiu cu codiţa scurtă, care ciripea şi ţopăia necontenit; colivia se legăna şi tremura întruna, iar grăunţele de cânepă cădeau pe podea pocnind uşor. Pe peretele dintre ferestre, deasupra unui scrin mic erau prinse câteva fotografii destul de proaste ale lui Nikolai Petrovici, în diferite poziţii, făcute de un fotograf ambulant; un chip fără ochi zâmbea silit într-o ramă de culoare închisă, altceva nu se putea desluşi; iar deasupra portretului Fenecikăi, Ermolov16 într-o manta caucaziană, se încrunta ameninţător către munţii îndepărtaţi ai Caucazului; o perniţă

de mătase, în formă de papuc, de pus acele îi cădea drept pe frunte.

Trecură vreo cinci minute; în camera vecină se auzeau foşnete şi şoapte. Pavel Petrovici luă de pe scrin o carte 16 Alexei Petrovici Ermolov (1772—1861), general rus; a fost rechemat de la postul de comandant al trupelor din Caucaz, fiind bănuit că ar fi avut legături cu decembriştii (1827).

37

soioasă, un volum răzleţ din Streliţii al lui Masalski şi întoarse câteva file… Uşa se deschise şi intră Fenecika cu Mitea în braţe. Îl îmbrăcase cu o cămăşuţă roşie, cu un chenar brodat la gât, îi pieptănase părul şi-i spălase faţa; pruncul răsufla zgomotos, se zvârcolea şi dădea din mânuţe aşa cum fac toţi copiii sănătoşi; părea să se bucure de cămăşuţa lui frumoasă, căci pe chipul lui dolofan se citea mulţumirea. Fenecika îşi potrivise şi ea părul şi-şi pusese o basma mai bună, dar ar fi putut rămâne şi aşa cum era. Într-adevăr, poate fi pe lume ceva mai fermecător decât o mamă

tânără şi frumoasă cu un prunc sănătos în braţe?

— Ia te uită ce mai bursucel, rosti îngăduitor Pavel Petrovici şi-i gâdilă cu unghia lungă a arătătorului bărbia grăsuţă; copilul privi ţintă spre scatiu şi începu să râdă.

— E unchiul tău, spuse Fenecika aplecându-şi obrazul spre el şi săltându-l puţin, în timp ce Duniaşa aşeza la fereastră un călugăraş frumos mirositor, punând un bănuţ

dedesubt.

— Câte luni zici că are? întrebă Pavel Petrovici.

— Şase luni, merge pe şapte, din ziua de unsprezece.

— Nu cumva pe opt, Fedosia Nikolaevna? se amestecă

Duniaşa, nu fără sfială.

— Ba nu, pe şapte, ce spui?! Copilul prinse iarăşi a râde, îşi pironi privirea asupra cufărului şi o apucă pe maică-sa de nas şi de buze cu toată mânuţa. Ştrengarule, făcu Fenecika fără să-şi ferească obrazul.

— Seamănă cu fratele meu, spuse Pavel Petrovici.

„Apoi cu cine să semene?” gândi Fenecika.

— Da, urmă Pavel Petrovici ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi, seamănă cu el, nu încape nicio îndoială. O privi pe Fenecika cu luare aminte, aproape cu tristeţe.

— E unchiul tău, spuse ea iarăşi, dar de astă dată în şoaptă.