— A! Pavel! Aici erai? se auzi deodată glasul lui Nikolai Petrovici.

Pavel Petrovici se întoarse iute şi se încruntă; însă fratele 38

lui îl privea cu atâta bucurie, cu atâta recunoştinţă, încât nu putu să nu-i răspundă tot cu un zâmbet.

— Drăguţ băieţel ai, spuse el şi se uită la ceas. Am trecut pe aici, să spun de ceai.

Şi, luându-şi un aer nepăsător, Pavel Petrovici ieşi grăbit din odaie.

— A venit aşa, de la el? întrebă Nikolai Petrovici.

— Da… aşa; a bătut la uşă şi a intrat.

— Dar Arkaşa n-a mai fost pe la tine?

— N-a mai fost. N-ar fi bine, Nikolai Petrovici, să mă mut din nou în pavilion?

— Pentru ce, mă rog?

— Mă gândesc că aşa ar fi mai bine poate un timp, la început.

— Nu… nu, făcu şovăind Nikolai Petrovici şi îşi frecă

fruntea cu mâna. Ar fi trebuit dinainte… Bună ziua, rotofeiule, spuse el deodată cu însufleţire, apropiindu-se de copil şi îl sărută pe obraz; apoi se aplecă puţin şi îşi lipi buzele de mâna Fenecikăi albă ca laptele pe cămăşuţa roşie a copilului.

— Nikolai Petrovici! Ce faceţi? şopti ea şi îşi coborî pleoapele, apoi le ridică încet… Era fermecătoare privirea ochilor ei, când se uita pe sub sprâncene şi zâmbea drăgăstos şi cam nerod.

Nikolai Petrovici o cunoscuse pe Fenecika în chipul următor: odată, cu vreo trei ani în urmă, fusese nevoit să

înnopteze la, hanul unui oraş de provincie destul de îndepărtat. Fusese plăcut impresionat de curăţenia camerei lui şi prospeţimea aşternutului. „N-o fi nemţoaică hangiţa?” îi trecu prin minte; dar hangiţa era rusoaică, o femeie de vreo cincizeci de ani, îmbrăcată îngrijit, cu o faţă inteligentă, plină

de demnitate şi măsurată la vorbă… În timpul ceaiului de dimineaţă a intrat în vorbă cu ea şi i-a plăcut mult… Tocmai pe atunci, Nikolai Petrovici se mutase în noua lui gospodărie şi, cum nu voia să ţină în serviciu iobagi, căuta oameni pe care să-i tocmească la el. Pe de altă parte, hangiţa se plângea 39

de numărul mic de muşterii şi de vitregia vremurilor. Nikolai Petrovici i-a propus să intre la el în serviciu, ca menajeră; ea a primit. Bărbatul ei murise demult, lăsându-i numai o fată, pe Fenecika. Peste vreo două săptămâni, Arina Savişna (astfel se numea noua menajeră) a sosit împreună cu fiica ei la Mariino şi s-a mutat într-un pavilion mic din curtea conacului. Alegerea lui Nikolai Petrovici s-a adeverit a fi fost bună. Arina a făcut ordine îţi casă. Despre Fenecika, pe atunci o fată de şaptesprezece ani, nu se vorbea nimic şi n-o prea vedea nimeni. Era sfioasă, trăia nebăgată în seamă, şi numai duminicile Nikolai Petrovici zărea în biserica parohiei, undeva, mai la o parte, profilul fin al obrăjorului ei alb. Astfel se scurse mai bine de un an.

Într-o dimineaţă Arina s-a înfăţişat în cabinetul lui, a făcut o adâncă plecăciune, după cum îi era obiceiul, şi l-a întrebat dacă nu cumva ar putea să-i dea vreun: leac pentru fata ei căreia îi intrase în ochi o scânteie din vatră» Nikolai Petrovici, ca, toţi oamenii care îşi petrec tot timpul la ţara, îi doftoricea pe cei din jur şi chiar avea: o mică farmacie homeopatică. I-a poruncit Arinei s-o aducă îndată pe bolnavă la el. Auzind că o cheamă boierul, Fenecika s-a speriat grozav; totuşi a urmat-o pe maică-sa. Nikolai Petro viei a dus-o la fereastră, i-a luat capul în mâini şi după ce i-a cercetat bine ochiul, roşu şi umflat, i-a prescris comprese cu o soluţie pe care i-a preparat-o cu mâna lui, apoi şi-a rupt batista în bucăţi şi i-a arătat cum să procedeze. Fenecika l-a ascultat, apoi a dat să

plece. „Sărută-i mâna boierului, prostuţo,” i-a spus Arina.

Nikolai Petrovici însă n-a lăsat-o şi, încurcat, a sărutat-o el în creştetul capului aplecat, drept pe cărare. Ochiul Fenecikăi s-a tămăduit repede, dar impresia ce-o făcuse asupra lui Nikolai Petrovici nu s-a şters aşa curând. Îi tot nălucea obrazul acela curat şi gingaş, ridicat cu teamă spre el; îi simţea în palme părul mătăsos, îi vedea buzele nevinovate uşor întredeschise, descoperind dinţii umezi ce luceau în soare ca mărgăritarele. De atunci a început s-o privească cu mai multă luare aminte la biserică şi încerca să intre în vorbă

40

cu ea. La început era cam sperioasă faţă de el şi chiar odată, pe înserate, când l-a întâlnit pe poteca îngustă, bătătorită de oameni, prin câmpul de secară s-a ferit din calea lui intrând de-a dreptul în secara înaltă năpădită de pelin şi albăstrele, ca el să n-o vadă. El însă i-a zărit căpşorul prin reţeaua de aur a spicelor, de unde îl pândea ca o mică sălbăticiune, şi a strigat-o blând.

— Bună ziua, Fenecika! Să ştii că nu muşc.

— Bună ziua, a şoptit ea fără să iasă din ascunzătoare.

Încetul cu încetul începuse să se deprindă cu el, dar tot se mai sfia când îl vedea, când deodată, mama ci, Arina, muri de holeră. Unde era să se ducă Fenecika? Moştenise de la maică-sa însuşirea de bună gospodină, judecata sănătoasă şi firea ei aşezată; dar era atât de tânără, atât de singură, iar Nikolai Petrovici atât de bun, de modest… Nu are rost să mai povestim urmarea.

— Chiar aşa de-a dreptul a intrat fratele meu la tine? o întrebă Nikolai Petrovici. A bătut şi a intrat?

— Da.

— Asta e bine. Ia dă-mi-l puţin pe Mitea să-l dau huţa.

Şi Nikolai Petrovici începu să-l arunce în sus aproape până

în tavan, spre marea bucurie a micuţului şi marea îngrijorare a maică-sii, care de fiecare dată când zbura în sus îşi întindea mâinile spre picioruşele lui goale.

Pavel Petrovici se întoarse în cabinetul său elegant cu tapet frumos de culoare ciudată, cu o panoplie de arme pusă pe un covor persan, cu mobilă de nuc, îmbrăcată în stofă verde închis, o bibliotecă de stejar negru în stil Renaissance, statuete de bronz aşezate pe o splendidă masă de lucru, şi un cămin… Se aruncă pe divan, cu mâinile sub cap şi rămase astfel nemişcat, uitându-se în tavan, cu deznădejde.

Fie că voia să ascundă până şi pereţilor ceea ce se citea pe faţa lui, fie din cine ştie ce altă pricină, în cele din urma se ridică, trase perdelele grele de la ferestre şi apoi se trânti din nou pe divan.

41

IX

În aceeaşi zi, făcu şi Bazarov cunoştinţă cu Fenecika. Se plimba prin grădină împreună cu Arkadi, căruia îi explica de ce unii copăcei, şi mai ales puieţii de stejar, nu se prinseseră.

— Aici trebuie sădiţi mai mulţi plopi argintii şi brazi, poate chiar şi tei dacă pui cernoziom. Vezi, boschetul s-a prins bine, adăugă el, pentru că salcâmul şi liliacul sunt băieţi de treabă, nu cer îngrijire. Dar ia stai! E cineva aici.

În boschet era Fenecika împreună cu Duniaşa şi Mitea.

Bazarov se opri, iar Arkadi o salută dând din cap, ca pe o veche cunoştinţă.

— Cine e? îl întrebă Bazarov de îndată ce trecură de boschet. Ce drăguţă e!

— De cine vorbeşti?

— Ce mai întrebi, una singură era drăguţă.

Arkadi, cam stânjenit, îi explică pe scurt cine era Fenecika.

— Aha! făcu Bazarov, se vede că taică-tău nu are gusturi rele. Ştii că-mi place taică-tău, zău aşa! Bravo lui. Dar atunci trebuie să facem cunoştinţă, adăugă el şi o luă înapoi spre boschet.

— Evgheni, strigă speriat în urma lui Arkadi. Ia seama, pentru Dumnezeu.

— N-ai nicio grijă, spuse Bazarov, suntem oameni umblaţi, trăiţi pe la oraşe.

Apropiindu-se de Fenecika, îşi scoase şapca.

— Daţi-mi voie să mă prezint, începu el înclinându-se politicos. Sunt prieten cu Arkadi Nikolaevici şi un om paşnic.

Fenecika se ridicase de pe bancă şi-l privea tăcută.

— Ce copil frumos! urmă Bazarov. Să n-aveţi grijă, până