Nikolai Petrovici însă n-a lăsat-o şi, încurcat, a sărutat-o el în creştetul capului aplecat, drept pe cărare. Ochiul Fenecikăi s-a tămăduit repede, dar impresia ce-o făcuse asupra lui Nikolai Petrovici nu s-a şters aşa curând. Îi tot nălucea obrazul acela curat şi gingaş, ridicat cu teamă spre el; îi simţea în palme părul mătăsos, îi vedea buzele nevinovate uşor întredeschise, descoperind dinţii umezi ce luceau în soare ca mărgăritarele. De atunci a început s-o privească cu mai multă luare aminte la biserică şi încerca să intre în vorbă
40
cu ea. La început era cam sperioasă faţă de el şi chiar odată, pe înserate, când l-a întâlnit pe poteca îngustă, bătătorită de oameni, prin câmpul de secară s-a ferit din calea lui intrând de-a dreptul în secara înaltă năpădită de pelin şi albăstrele, ca el să n-o vadă. El însă i-a zărit căpşorul prin reţeaua de aur a spicelor, de unde îl pândea ca o mică sălbăticiune, şi a strigat-o blând.
— Bună ziua, Fenecika! Să ştii că nu muşc.
— Bună ziua, a şoptit ea fără să iasă din ascunzătoare.
Încetul cu încetul începuse să se deprindă cu el, dar tot se mai sfia când îl vedea, când deodată, mama ci, Arina, muri de holeră. Unde era să se ducă Fenecika? Moştenise de la maică-sa însuşirea de bună gospodină, judecata sănătoasă şi firea ei aşezată; dar era atât de tânără, atât de singură, iar Nikolai Petrovici atât de bun, de modest… Nu are rost să mai povestim urmarea.
— Chiar aşa de-a dreptul a intrat fratele meu la tine? o întrebă Nikolai Petrovici. A bătut şi a intrat?
— Da.
— Asta e bine. Ia dă-mi-l puţin pe Mitea să-l dau huţa.
Şi Nikolai Petrovici începu să-l arunce în sus aproape până
în tavan, spre marea bucurie a micuţului şi marea îngrijorare a maică-sii, care de fiecare dată când zbura în sus îşi întindea mâinile spre picioruşele lui goale.
Pavel Petrovici se întoarse în cabinetul său elegant cu tapet frumos de culoare ciudată, cu o panoplie de arme pusă pe un covor persan, cu mobilă de nuc, îmbrăcată în stofă verde închis, o bibliotecă de stejar negru în stil Renaissance, statuete de bronz aşezate pe o splendidă masă de lucru, şi un cămin… Se aruncă pe divan, cu mâinile sub cap şi rămase astfel nemişcat, uitându-se în tavan, cu deznădejde.
Fie că voia să ascundă până şi pereţilor ceea ce se citea pe faţa lui, fie din cine ştie ce altă pricină, în cele din urma se ridică, trase perdelele grele de la ferestre şi apoi se trânti din nou pe divan.
41
IX
În aceeaşi zi, făcu şi Bazarov cunoştinţă cu Fenecika. Se plimba prin grădină împreună cu Arkadi, căruia îi explica de ce unii copăcei, şi mai ales puieţii de stejar, nu se prinseseră.
— Aici trebuie sădiţi mai mulţi plopi argintii şi brazi, poate chiar şi tei dacă pui cernoziom. Vezi, boschetul s-a prins bine, adăugă el, pentru că salcâmul şi liliacul sunt băieţi de treabă, nu cer îngrijire. Dar ia stai! E cineva aici.
În boschet era Fenecika împreună cu Duniaşa şi Mitea.
Bazarov se opri, iar Arkadi o salută dând din cap, ca pe o veche cunoştinţă.
— Cine e? îl întrebă Bazarov de îndată ce trecură de boschet. Ce drăguţă e!
— De cine vorbeşti?
— Ce mai întrebi, una singură era drăguţă.
Arkadi, cam stânjenit, îi explică pe scurt cine era Fenecika.
— Aha! făcu Bazarov, se vede că taică-tău nu are gusturi rele. Ştii că-mi place taică-tău, zău aşa! Bravo lui. Dar atunci trebuie să facem cunoştinţă, adăugă el şi o luă înapoi spre boschet.
— Evgheni, strigă speriat în urma lui Arkadi. Ia seama, pentru Dumnezeu.
— N-ai nicio grijă, spuse Bazarov, suntem oameni umblaţi, trăiţi pe la oraşe.
Apropiindu-se de Fenecika, îşi scoase şapca.
— Daţi-mi voie să mă prezint, începu el înclinându-se politicos. Sunt prieten cu Arkadi Nikolaevici şi un om paşnic.
Fenecika se ridicase de pe bancă şi-l privea tăcută.
— Ce copil frumos! urmă Bazarov. Să n-aveţi grijă, până
acum n-am deocheat pe nimeni. De ce are obrajii atât de roşii? Îi ies cumva dinţişorii?
— Da, făcu Fenecika. Patru dinţişori i-au ieşit, iar acum i 42
s-a umflat iarăşi gingiile.
— Ia să văd… nu vă temeţi, sunt doctor.
Bazarov luă în braţe copilul care, spre mirarea Fenecikăi şi a Duniaşei, nu se împotrivi de fel şi nici nu se sperie.
— Văd, văd… Nu-i nimic, totul merge bine: o să aibă nişte dinţi straşnici. Dacă se întâmplă ceva, să-mi daţi de veste.
Dar dumneavoastră sunteţi sănătoasă?
— Sănătoasă, slavă Domnului…
— Slavă Domnului. Sănătatea e lucrul cel mai bun. Dar dumneata? adăugă Bazarov întorcându-se către Duniaşa.
Duniaşa, în casă o fată foarte serioasă, dar veselă şi nebunatică pe afară, drept răspuns pufni în râs.
