Şi Nikolai Petrovici scoase din buzunarul de la spate al surtucului faimoasa broşură a lui Büchner, în ediţia a noua.

Pavel Petrovici o învârti în mână.

— Hm! făcu el. Arkadi Nicolaevici are grijă de educaţia ta.

Şi ai încercat s-o citeşti?

— Am încercat.

— Şi cum ţi se pare?

— Ori sunt eu un prost, ori toate astea sunt nerozii.

Pesemne că sunt eu un prost.

— N-ai uitat nemţeşte? întrebă Pavel Petrovici.

— Nu, n-am uitat.

Pavel Petrovici mai răsuci cartea în mână şi-l privi pe fratele lui pe sub sprâncene. Tăcură amândoi.

— À propos, începu Nikolai Petrovici, dorind pe semne să

schimbe vorba. Am primit o scrisoare de la Koleazin.

— De la Matvei Ilici?

— Da. A sosit la… ca să facă o inspecţie în gubernie. A 48

ajuns om mare acum, şi-mi scrie că doreşte să ne vadă, ca rudă ce ne este, şi ne pofteşte pe noi doi, împreună cu Arkadi, la oraş.

— Şi ai să te duci? întrebă Pavel Petrovici.

— Nu; dar tu?

— Nici eu n-am să mă duc. N-are rost să fac cincizeci de verste de florile mărului. Mathieu vrea să-l vedem în toată

splendoarea lui! Ducă-se naibii! Tămâierile celor din gubernie au să-i fie de-ajuns, se poate lipsi de ale noastre. Mare lucru să fii consilier privat! Dacă aş fi rămas în armată, să trag prosteşte la jug, aş fi fost acum general-aghiotant. De altminteri noi doi suntem oameni învechiţi.

— Da, frate; se vede că a sosit timpul să ne îngrijim de coşciuge şi să ne punem mâinile cruce pe piept, spuse cu un oftat Nikolai Petrovici.

— Ba nu, n-am să mă dau bătut chiar aşa de uşor, spuse fratele lui. O să ne mai încăieram noi în discuţii cu felcerul ăsta, simt eu.

Încăierarea a avut loc chiar în aceeaşi zi, în timpul ceaiului de seară. Pavel Petrovici coborâse în salon, pregătit de lupta, întărâtat şi hotărât. Aştepta numai un pretext ca să se arunce asupra duşmanului, dar pretextul se lăsă cam mult aşteptat. Îndeobşte Bazarov vorbea puţin în prezenţa

„bătrâneilor Kirsanovi” (aşa le spunea el celor doi fraţi), iar în seara aceea nu se simţea în apele lui şi-şi bea ceaiul în tăcere, ceaşcă după ceaşcă. Pavel Petrovici ardea de nerăbdare; în sfârşit, dorinţa lui se împlini.

Veni vorba despre unul dintre moşierii din vecinătate.

— Un aristocrăţel, om de nimic, spuse cu indiferenţă

Bazarov, care îl întâlnise la Petersburg.

— Daţi-mi voie să vă întreb, începu Pavel Petrovici, cu buzele tremurânde, după părerea dumneavoastră „om de nimic” şi „aristocrat” înseamnă acelaşi lucru?

— Am spus „aristocrăţel”, spuse Bazarov, sorbind alene din ceaşcă.

— Exact, dar presupun că dumneata nu faci mare 49

deosebire între aristocraţi şi aristocrăţei. Cred că e de datoria mea să te previn că nu-ţi împărtăşesc părerea. Îndrăznesc să

spun că toţi mă cunosc drept un om cu idei liberale şi iubitor de progres; dar tocmai pentru asta îi respect pe aristocraţi, pe adevăraţii aristocraţi! Adu-ţi aminte, stimate domn (la vorbele acestea Bazarov îşi ridică ochii spre Pavel Petrovici), adu-ţi aminte, stimate domn, repetă el cu aprindere, de aristocraţii englezi. Ei nu cedează nicio iotă din drepturile lor şi de aceea respectă drepturile altora; ei cer îndeplinirea obligaţiilor faţă de ei şi la rândul lor îşi îndeplinesc obligaţiile.

Aristocraţia a dat Angliei libertatea şi tot ea o sprijină.

— Am mai auzit noi de multe ori cântecul ăsta, îi răspunse Bazarov. Dar ce vreţi să dovediţi prin asta?

— Vreau să dovedesc prin aiasta, stimate domn (când era supărat, Pavel Petrovici spunea dinadins aiasta şi aista deşi ştia foarte bine că e împotriva regulilor gramaticale).

Ciudăţenia aceasta era mărturia unor rămăşiţe moştenite de pe vremea ţarului Alexandru22. Oamenii de vază de pe atunci, când vorbeau în limba lor maternă, ceea ce se întâmpla cam rar, foloseau acest aiasta şi aista, adică: noi suntem ruşi de baştină şi totodată demnitari mari, cărora le este îngăduit să

nu ţină seamă de regulile care se învaţă la şcoală… Vreau să

afirm prin aiasta, că fără simţul propriei tale demnităţi, fără

respect faţă de tine însuţi, iar la aristocraţi aceste sentimente sunt dezvoltate, nu există o temelie trainică a obştescului…

bien public 23 … a edificiului social. Individual, stimate domn, iată esenţialul. Omul în sine trebuie să fie tare ca o stâncă, deoarece el e temelia pe care se construieşte totul. Ştiu foarte bine că, de pildă, dumneata găseşti ridicole obiceiurile mele, felul meu de a mă îmbrăca, în sfârşit, faptul că sunt atât de îngrijit, dar toate acestea decurg din simţul de respect faţă de ţine însuţi, dintr-un simţ al datoriei, da, da, al datoriei.

Trăiesc la ţară, într-un colţ pierdut de lume, dar nu mă las în paragină, respect în mine omul.

22 Alexandru I (1777—1825), ţar al Rusiei între 1801—1825.

23 Binele obştesc, (fr.).

50

— Daţi-mi voie, Pavel Petrovici, îl întrerupse Bazarov, dumneavoastră spuneţi că vă respectaţi şi staţi cu mâinile în sân. Ce folos trage din asta le bien public? Dacă n-aţi avea niciun respect faţă de dumneavoastră aţi face la fel.

Pavel Petrovici păli.

— Asta e cu totul altă chestiune. Nu sunt deloc dispus să-ţi explic acum de ce stau cu mâinile în sân, după cum binevoieşti a spune. Vreau numai să-ţi atrag atenţia că

aristocratismul e un prinsipiu şi ca fără prinsipii nu pot trăi în vremea noastră decât oamenii imorali sau cei uşuratici. I-am spus-o lui Arkadi a doua zi după sosirea lui şi ţi-o repet acum dumitale. Nu-i aşa, Nikolai?

Nikolai Petrovici încuviinţă din cap..

— Aristocratism, liberalism, progres, principii, înşira între timp Bazarov, ce de cuvinte străine şi fără folos! Rusul n-are nevoie de ele nici pe degeaba.