acum n-am deocheat pe nimeni. De ce are obrajii atât de roşii? Îi ies cumva dinţişorii?

— Da, făcu Fenecika. Patru dinţişori i-au ieşit, iar acum i 42

s-a umflat iarăşi gingiile.

— Ia să văd… nu vă temeţi, sunt doctor.

Bazarov luă în braţe copilul care, spre mirarea Fenecikăi şi a Duniaşei, nu se împotrivi de fel şi nici nu se sperie.

— Văd, văd… Nu-i nimic, totul merge bine: o să aibă nişte dinţi straşnici. Dacă se întâmplă ceva, să-mi daţi de veste.

Dar dumneavoastră sunteţi sănătoasă?

— Sănătoasă, slavă Domnului…

— Slavă Domnului. Sănătatea e lucrul cel mai bun. Dar dumneata? adăugă Bazarov întorcându-se către Duniaşa.

Duniaşa, în casă o fată foarte serioasă, dar veselă şi nebunatică pe afară, drept răspuns pufni în râs.

— Minunat. Poftim, ia-ţi voinicul.

Fenecika luă copilul în braţe.

— Ce liniştit a stat la dumneavoastră în braţe, spuse ea cu glas scăzut.

— La mine-n braţe toţi copiii stau cuminţi, răspunse Bazarov. Am eu un secret.

— Copiii simt cine-i iubeşte, spuse Duniaşa.

— Aşa e, întări Fenecika. Mitea unul, nu se lasă luat în braţe de oricine.

— Dar la mine o să vrea? întrebă Arkadi, care rămăsese un timp la o oarecare depărtare de boschet şi acum se apropiase. Întinse braţele spre Mitea, dar copilul îşi aruncă

pe spate căpşorul şi scoase un ţipăt, ceea ce o stânjeni grozav pe Fenecika.

— Altădată, când o să se mai obişnuiască, spuse cu îngăduinţă Arkadi şi cei doi prieteni se depărtară.

— Cum ziceai că o cheamă? întrebă Bazarov.

— Fenecika… Fedosia, răspunse Arkadi.

— Dar după tată… Trebuie ştiut şi asta.

— Nikolaevna.

— Bene 17. Îmi place la ea că nu se prea sfieşte. Un altul, mă rog, ar condamna-o poate tocmai pentru acest lucru. Ce prostie! Ce rost are să se sfiască? E mamă, are dreptate să se 17 Bine (lat.).

43

poarte aşa.

— Da, ea are dreptate, observă Arkadi, în schimb tata…

— Şi el are dreptate în felul lui, îl întrerupse Bazarov.

— Ba nu, nu găsesc.

— Se vede că nu prea îţi convine încă un moştenitor?

— Cum nu ţi-e ruşine să-mi atribui asemenea gânduri?!

spuse cu aprindere Arkadi. Nu-l socot vinovat pe tata din punctul acesta de vedere; găsesc că ar fi trebuit să se căsătorească cu ea.

— A-ha! făcu liniştit Bazarov. Cât de mărinimoşi suntem!

Tu mai dai importanţă căsătoriei? Nu mă aşteptam la aşa ceva din partea ta.

Cei doi prieteni făcură câţiva paşi în tăcere.

— Am văzut toată gospodăria tatălui tău, începu Bazarov din nou. Vitele sunt slabe şi caii, istoviţi. Acareturile nu-s nici ele prea grozave, iar muncitorii par nişte leneşi patentaţi; cât despre administrator, e sau un prost sau un şarlatan. Nu sunt încă dumirit.

— Sever mai eşti astăzi, Evgheni Vasilievici.

— Cât despre mujicii cei buni la suflet au să-l păcălească

pe taică-tău, fără nicio îndoială. Cunoşti zicala: „Mujicul rus poate să-l mănânce fript şi pe Dumnezeu”.

— Încep să cred că unchiul meu are dreptate. Hotărât că ai o părere proastă despre ruşi, spuse Arkadi.

— Ce importanţă are! Tocmai asta e partea bună a rusului, că are o părere proastă despre el însuşi. Important este că

doi şi cu doi fac patru, celelalte nu-s decât fleacuri.

— Şi natura e un fleac? spuse Arkadi privind gânditor în depărtare spre lanurile pestriţe scăldate de lumina blândă a soarelui ce cobora spre asfinţit.

— Şi natura e un fleac, aşa cum o vezi tu. Natura nu e un templu, ci un atelier, în care omul e un muncitor.

În acea clipă, sunetele tărăgănate ale unui violoncel veniră

în zbor dinspre casă până la ei. Cineva cânta cu pasiune, deşi fără prea multă virtuozitate Aşteptarea de Schubert18 şi 18 Franz Peter Schubert (1797—1828), compozitor austriac.

44

melodia se revărsa ca o mireasmă dulce în văzduh.

— Ce e asta? rosti uimit Bazarov.

— E tata.