— Aha! S-a fript cu ciorba lui, iar acum suflă în iaurtul altora. Ştim noi cum vine asta!
— Într-un cuvânt, urmă Arkadi, e foarte nefericit; crede-mă, e păcat să-l dispreţuieşti.
— Dar cine vorbeşte de dispreţ? sări Bazarov. Am să-ţi spun totuşi că un om care şi-a mizat viaţa pe o singură carte, dragostea unei femei şi, fiindcă a pierdut, se dă bătut şi se demoralizează până într-atât încât nu mai e în stare să facă
nimic, acela nu e un bărbat, ci un mascul! Spui că e nefericit; tu ştii mai bine; dar nu i-au ieşit încă toţi gărgăunii din cap! Sunt încredinţat că se crede chiar un om folositor pentru că citeşte Galignani şi pentru că o dată pe lună iartă
pe un mujic de bătaie.
— Dar gândeşte-te la educaţia pe care a primit-o, la vremurile în care a trăit, stărui Arkadi.
— Educaţie? îi luă vorba Bazarov. Fiecare om trebuie să se educe singur, măcar ca mine, de pildă… însă, în ce priveşte vremurile, de ce aş atârna eu de ele? Să atârne ele de mine mai degrabă. Nu, frate dragă, toate acestea nu-s decât slăbiciune, zădărnicii. Ş-apoi, ce-s legăturile astea misterioase între un bărbat şi o femeie? Noi, fiziologii, ştim ce relaţii sunt. Ia studiază tu anatomia ochiului. De unde până
unde privirea enigmatică despre care vorbeai? Totul nu e decât romantism, fleacuri, putregai, superficialitate. Hai mai bine să-ţi arăt gândacul meu.
Şi amândoi prietenii se duseră în odaia lui Bazarov, în care se şi statornicise un fel de miros de cabinet medico-chirurgical amestecat cu miros de tutun ieftin.
VIII
34
Pavel Petrovici nu rămase multă vreme să asiste la discuţia fratelui său cu administratorul, un om înalt şi slab cu glas stins de tuberculos şi ochi vicleni, care la toate observaţiile lui Nikolai Petrovici nu răspundea decât: „vai de mine, e lucru ştiut că…” şi căuta să-i înfăţişeze pe mujici ca pe nişte beţivi şi hoţi. Gospodăria ce nu demult fusese rostuită în chip nou scârţâia ca o roată neunsă, trosnea ca o mobilă făcută din lemn prea verde. Nikolai Petrovici nu se descuraja, dar adesea suspina şi cădea pe gânduri; simţea că
fără bani nu va ajunge departe, iar bani aproape nu mai avea. Arkadi spusese adevărul: Pavel Petrovici nu o dată îşi ajutase fratele; nu o dată, văzându-l cum se zbate şi se frământă, chibzuind cum s-o scoată la capăt, Pavel Petrovici se apropiase încet de fereastră şi, băgându-şi mâinile în buzunare, şoptise printre dinţi: „Mais je puis vous donner de l’argent 15 şi-i dăduse bani; dar în ziua aceea n-avea nici el şi preferă să se îndepărteze. Micile mizerii ale gospodăriei îl plictiseau. De altfel, întotdeauna i se părea că Nikolai Petrovici, cu tot avântul şi dragostea lui de muncă, nu s-a apucat de treabă aşa cum trebuie, deşi n-ar fi fost în stare să-i arate în ce anume greşea. „Fratele meu n-are destul spirit practic, se gândea el; se lasă mereu înşelat.” Nikolai Petrovici dimpotrivă preţuia foarte mult spiritul practic al lui Pavel Petrovici şi întotdeauna îi cerea sfaturi. „Eu sunt prea moale, slab de fire, toată viaţa mea am trăit retras, spunea el, iar tu, nu degeaba ai trăit tot printre oameni, îi cunoşti bine; ai un ochi de vultur.” La acestea Pavel Petrovici nu răspundea nimic, îşi întorcea numai privirea, dar nu căuta să schimbe părerea fratelui său.
După ce-l lăsă pe Nikolai Petrovici în cabinetul său, o luă
pe coridorul care despărţea partea din faţă a casei de cea din dos şi, ajungând în dreptul unei uşi scunde, se opri şovăind, se trase de mustaţă, apoi bătu.
— Cine-i acolo? Intră, se auzi glasul Fenecikăi.
15 Dar pot să-ţi dau bani (fr.).
35
— Eu sunt, spuse Pavel Petrovici şi deschise uşa.
Fenecika sări de pe scaunul pe care şedea cu copilul ei şi, după ce-l dădu în braţele unei fete, care-l şi duse afară din odaie, îşi potrivi în grabă basmaua.
— Iartă-mă dacă te-am deranjat, începu Pavel Petrovici fără a o privi, am vrut numai să te rog… mi se pare că azi pleacă trăsura la oraş… porunceşte, te rog, să mi se cumpere ceai verde.
— Da, am să spun, răspunse Fenecika. Cât porunciţi să se cumpere?
— Păi, cred că o jumătate de funt ar fi de ajuns. Văd că e o schimbare aici la mata, adăugă el aruncând împrejur o privire fugară, care lunecă şi peste obrazul Fenecikăi.
Perdelele, spuse el, văzând că nu-l înţelege.
— Da, perdelele. Nikolai Petrovici mi le-a dăruit; dar sunt puse de mult.
— Nici eu n-am mai fost de mult pe la dumneata. Acum e foarte bine aici.
— Din bunătatea lui Nikolai Petrovici, şopti Fenecika.
— Te simţi mai bine aici decât în pavilionul unde stăteai înainte? întrebă Pavel Petrovici politicos, dar fără cel mai mic zâmbet.
— Mai bine, desigur.
— Cine locuieşte acum acolo?
— Spălătoresele.
— A!
Pavel Petrovici tăcu. „Acum are să plece”, gândea Fenecika; dar el nu pleca, iar ea stătea ca împietrită în faţa lui, mişcându-şi uşor degetele.
— De ce ai poruncit să fie scos afară copilul? începu în sfârşit Pavel Petrovici, mie mi-s dragi copiii. Arată-mi-l!
Fenecika se înroşi toată de sfială şi bucurie. Ea se temea de Pavel Petrovici, care aproape niciodată nu vorbea cu ea.
— Duniaşa, strigă ea, fii bună dumneata şi adu-l pe Mitea (Fenecika nu-i spunea nimănui din casă tu), Sau, stai puţin, întâi să-i punem rochiţa.
36
Fenecika se îndreptă spre uşă.
— N-are importanţă, spuse Pavel Petrovici.
— Vin îndată, răspunse Fenecika şi ieşi repede.
