— Atunci de ce are nevoie, după dumneata? Vorbeşti ca şi cum ne-am găsi în afara umanităţii, în afara legilor ei. Iartă-mă, dar logica istoriei cere…

— La ce ne trebuie această logică? Ne simţim foarte bine şi fără ea.

— Cum, adică?

— Uite-aşa. Sper că dumneavoastră n-aveţi nevoie de logică pentru a vă băga o bucată de pâine în gură, când vă e foame. La ce bun toate aceste abstracţiuni!

Pavel Petrovici îşi ridica braţele.

— Nu te mai înţeleg. Dumneata insulţi poporul rus. Nu înţeleg cum poţi să nu recunoşti niciun prinsipiu, nicio regulă! Ce te face să lupţi în viaţă?

— Ţi-am mai spus, unchiule, că nu recunoaştem niciun fel de autoritate, se amestecă Arkadi.

— Noi luptăm pentru ceea ce socotim folositor, spuse Bazarov. În vremea de azi, credem că cel mai folositor lucru este negarea, şi de aceea negăm.

— Totul?

— Totul.

51

— Cum? Nu numai arta, poezia… ci şi… mă şi înspăimântă să rostesc…”

— Totul, repetă Bazarov cu o linişte nezdruncinată.

Pavel Petrovici îşi pironi privirea asupra lui. Nu se aşteptase la asta; iar Arkadi se îmbujoră de mulţumire.

— Dar,

dă-mi

voie,

începu

Nikolai

Petrovici.

Dumneavoastră negaţi totul sau, mai bine zis, distrugeţi totul… Dar e nevoie să se şi construiască.

— Asta nu ne mai priveşte… Întâi trebuie curăţat locul.

— Starea actuală a poporului o cere, adăugă cu seriozitate Arkadi. Noi trebuie să răspundem la aceste cerinţe, noi n-avem dreptul să ne satisfacem egoismul nostru personal.

Această ultimă frază nu-i plăcu lui Bazarov; aducea a filosofie, adică a romantism, iar pentru Bazarov şi filosofia era un romantism, însă nu socoti potrivit să-l dezmintă pe tânărul său discipol.

— Nu, nu! strigă Pavel Petrovici cu un avânt neaşteptat; nu vreau să cred, domnilor, că dumneavoastră cunoaşteţi bine poporul rus, că sunteţi interpreţii nevoilor şi a năzuinţelor lui! Nu, poporul rus nu este aşa cum vi-l închipuiţi. El îşi respectă cu sfinţenie tradiţiile, e un popor patriarhal, nu poate trăi fără credinţă…

— În această privinţă n-am să vă contrazic, îl întrerupse Bazarov. Sunt chiar gata să admit, că în asta aveţi dreptate.

— Deci, dacă am dreptate…

— Totuşi, asta nu dovedeşte nimic.

— Chiar ca nu dovedeşte nimic, repetă Arkadi cu siguranţa unui jucător de şah experimentat, care a prevăzut o mişcare primejdioasă din partea adversarului său şi de aceea nu-şi pierde cumpătul.

— Cum nu dovedeşte nimic? murmură uimit Pavel Petrovici. Dumneavoastră mergeţi împotriva firii poporului?

— Şi chiar de-ar fi aşa? strigă Bazarov. Poporul crede că

atunci când bubuie tunetul e Ilie prorocul oare se plimbă cu carul prin ceruri. Şi atunci? Trebuie să fim de aceeaşi părere? Şi afară de asta, e rus, dar nu sunt şi eu tot rus?

52

— Nu, dumneata, după toate ce le-ai spus acum, nu eşti rus! Nu pot să te recunosc ca atare.

— Bunicul meu a fost plugar, răspunse Bazarov, cu trufie.

Întrebaţi-l pe oricare dintre mujicii dumneavoastră pe care din noi doi îl va socoti mai curând de acelaşi sânge cu el: pe dumneavoastră, sau pe mine? Dumneavoastră nici nu ştiţi să-i vorbiţi.

— Dumneata însă vorbeşti cu el şi totodată îl dispreţuieşti.

— Ce să-i faci, dacă e vrednic de dispreţ! Dumneavoastră

condamnaţi ideile mele, dar cine v-a spus că s-au născut întâmplător în mine şi nu sunt izvorâte tocmai din acel spirit al poporului în numele căruia vă războiţi cu atâta înverşunare?

— Ce să zic! Avem mare nevoie de nihilişti!

— Nu noi avem căderea să hotărâm dacă avem sau nu nevoie de ei. De altfel nici dumneavoastră nu vă socotiţi de prisos.

— Domnilor, domnilor, vă rog, fără injurii! strigă Nikolai Petrovici, ridicându-se de pe scaun.

Pavel Petrovici zâmbi şi, punând mâna pe umărul fratelui său, îl făcu să se aşeze din nou.

— Nu te teme, spuse el. N-am să-mi ies din fire tocmai în virtutea acelui simţ al demnităţii de care îşi bate joc cu atâta vervă domnul… domnul doctor. Dă-mi voie, te rog, urmă el, întorcându-se din nou către Bazarov. Crezi poate că doctrina dumitale e ceva nou? Te înşeli. Materialismul pe care-l propovăduieşte a mai fost răspândit în răstimpuri şi s-a dovedit întotdeauna a fi nefondat.

— Iarăşi un cuvânt străin! îl întrerupse Bazarov. Începuse să se înfurie şi faţa lui căpătase o culoare arămie, urâtă. În primul rând noi nu propovăduim nimic; nu ne stă în obicei…

— Atunci ce faceţi?

— Iată ce facem noi. Înainte, nu prea demult, spuneam că

funcţionarii noştri iau mită, că nu avem nici drumuri, nici comerţ, nici justiţie dreaptă…

— Ei, da, desigur, dumneavoastră sunteţi demascatori, mi 53

se pare că aşa se spune. Asupra multor puncte sunt şi eu de acord cu dumneavoastră, însă..