Pavel Petrovici rămase singur şi privi în jurul lui, de astă
dată cu o atenţie deosebită. Odaia, micuţă şi joasă, în care se găsea, era foarte curată şi primitoare. Mirosea a podele de curând vopsite, a muşeţel şi a melisă. De-a lungul pereţilor erau rânduite scaune cu speteze în formă de liră. Fuseseră
cumpărate în Polonia de răposatul general în timpul unei campanii; într-un colţ, lângă un cufăr ferecat cu fier, cu capac boltit, se vedea un pătuc de copil, cu perdele de muselină. În colţul opus ardea o candelă în faţa unei icoane mari şi întunecate a sfântului Nicolae, Făcătorul-de-minuni; un ou mititel de porţelan, prins cu o panglicuţă roşie, atârna pe pieptul sfântului; la ferestre, nişte borcane cu dulceaţă de anul trecut, legate cu grijă la gură, lăsau să se strecoare o lumină verzuie, iar pe capacele lor de hârtie, Fenecika scrisese cu mâna ei cu litere de-o şchioapă: Agrişe – dulceaţa care-i plăcea mai mult lui Nikolai Petrovici. De tavan atârna de o sfoară lungă o colivie cu un scatiu cu codiţa scurtă, care ciripea şi ţopăia necontenit; colivia se legăna şi tremura întruna, iar grăunţele de cânepă cădeau pe podea pocnind uşor. Pe peretele dintre ferestre, deasupra unui scrin mic erau prinse câteva fotografii destul de proaste ale lui Nikolai Petrovici, în diferite poziţii, făcute de un fotograf ambulant; un chip fără ochi zâmbea silit într-o ramă de culoare închisă, altceva nu se putea desluşi; iar deasupra portretului Fenecikăi, Ermolov16 într-o manta caucaziană, se încrunta ameninţător către munţii îndepărtaţi ai Caucazului; o perniţă
de mătase, în formă de papuc, de pus acele îi cădea drept pe frunte.
Trecură vreo cinci minute; în camera vecină se auzeau foşnete şi şoapte. Pavel Petrovici luă de pe scrin o carte 16 Alexei Petrovici Ermolov (1772—1861), general rus; a fost rechemat de la postul de comandant al trupelor din Caucaz, fiind bănuit că ar fi avut legături cu decembriştii (1827).
37
soioasă, un volum răzleţ din Streliţii al lui Masalski şi întoarse câteva file… Uşa se deschise şi intră Fenecika cu Mitea în braţe. Îl îmbrăcase cu o cămăşuţă roşie, cu un chenar brodat la gât, îi pieptănase părul şi-i spălase faţa; pruncul răsufla zgomotos, se zvârcolea şi dădea din mânuţe aşa cum fac toţi copiii sănătoşi; părea să se bucure de cămăşuţa lui frumoasă, căci pe chipul lui dolofan se citea mulţumirea. Fenecika îşi potrivise şi ea părul şi-şi pusese o basma mai bună, dar ar fi putut rămâne şi aşa cum era. Într-adevăr, poate fi pe lume ceva mai fermecător decât o mamă
tânără şi frumoasă cu un prunc sănătos în braţe?
— Ia te uită ce mai bursucel, rosti îngăduitor Pavel Petrovici şi-i gâdilă cu unghia lungă a arătătorului bărbia grăsuţă; copilul privi ţintă spre scatiu şi începu să râdă.
— E unchiul tău, spuse Fenecika aplecându-şi obrazul spre el şi săltându-l puţin, în timp ce Duniaşa aşeza la fereastră un călugăraş frumos mirositor, punând un bănuţ
dedesubt.
— Câte luni zici că are? întrebă Pavel Petrovici.
— Şase luni, merge pe şapte, din ziua de unsprezece.
— Nu cumva pe opt, Fedosia Nikolaevna? se amestecă
Duniaşa, nu fără sfială.
— Ba nu, pe şapte, ce spui?! Copilul prinse iarăşi a râde, îşi pironi privirea asupra cufărului şi o apucă pe maică-sa de nas şi de buze cu toată mânuţa. Ştrengarule, făcu Fenecika fără să-şi ferească obrazul.
— Seamănă cu fratele meu, spuse Pavel Petrovici.
„Apoi cu cine să semene?” gândi Fenecika.
— Da, urmă Pavel Petrovici ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi, seamănă cu el, nu încape nicio îndoială. O privi pe Fenecika cu luare aminte, aproape cu tristeţe.
— E unchiul tău, spuse ea iarăşi, dar de astă dată în şoaptă.
— A! Pavel! Aici erai? se auzi deodată glasul lui Nikolai Petrovici.
Pavel Petrovici se întoarse iute şi se încruntă; însă fratele 38
lui îl privea cu atâta bucurie, cu atâta recunoştinţă, încât nu putu să nu-i răspundă tot cu un zâmbet.
— Drăguţ băieţel ai, spuse el şi se uită la ceas. Am trecut pe aici, să spun de ceai.
Şi, luându-şi un aer nepăsător, Pavel Petrovici ieşi grăbit din odaie.
— A venit aşa, de la el? întrebă Nikolai Petrovici.
— Da… aşa; a bătut la uşă şi a intrat.
— Dar Arkaşa n-a mai fost pe la tine?
— N-a mai fost. N-ar fi bine, Nikolai Petrovici, să mă mut din nou în pavilion?
— Pentru ce, mă rog?
— Mă gândesc că aşa ar fi mai bine poate un timp, la început.
— Nu… nu, făcu şovăind Nikolai Petrovici şi îşi frecă
fruntea cu mâna. Ar fi trebuit dinainte… Bună ziua, rotofeiule, spuse el deodată cu însufleţire, apropiindu-se de copil şi îl sărută pe obraz; apoi se aplecă puţin şi îşi lipi buzele de mâna Fenecikăi albă ca laptele pe cămăşuţa roşie a copilului.
— Nikolai Petrovici! Ce faceţi? şopti ea şi îşi coborî pleoapele, apoi le ridică încet… Era fermecătoare privirea ochilor ei, când se uita pe sub sprâncene şi zâmbea drăgăstos şi cam nerod.
Nikolai Petrovici o cunoscuse pe Fenecika în chipul următor: odată, cu vreo trei ani în urmă, fusese nevoit să
înnopteze la, hanul unui oraş de provincie destul de îndepărtat. Fusese plăcut impresionat de curăţenia camerei lui şi prospeţimea aşternutului. „N-o fi nemţoaică hangiţa?” îi trecu prin minte; dar hangiţa era rusoaică, o femeie de vreo cincizeci de ani, îmbrăcată îngrijit, cu o faţă inteligentă, plină
de demnitate şi măsurată la vorbă… În timpul ceaiului de dimineaţă a intrat în vorbă cu ea şi i-a plăcut mult… Tocmai pe atunci, Nikolai Petrovici se mutase în noua lui gospodărie şi, cum nu voia să ţină în serviciu iobagi, căuta oameni pe care să-i tocmească la el. Pe de altă parte, hangiţa se plângea 39
de numărul mic de muşterii şi de vitregia vremurilor. Nikolai Petrovici i-a propus să intre la el în serviciu, ca menajeră; ea a primit. Bărbatul ei murise demult, lăsându-i numai o fată, pe Fenecika. Peste vreo două săptămâni, Arina Savişna (astfel se numea noua menajeră) a sosit împreună cu fiica ei la Mariino şi s-a mutat într-un pavilion mic din curtea conacului. Alegerea lui Nikolai Petrovici s-a adeverit a fi fost bună. Arina a făcut ordine îţi casă. Despre Fenecika, pe atunci o fată de şaptesprezece ani, nu se vorbea nimic şi n-o prea vedea nimeni. Era sfioasă, trăia nebăgată în seamă, şi numai duminicile Nikolai Petrovici zărea în biserica parohiei, undeva, mai la o parte, profilul fin al obrăjorului ei alb. Astfel se scurse mai bine de un an.
Într-o dimineaţă Arina s-a înfăţişat în cabinetul lui, a făcut o adâncă plecăciune, după cum îi era obiceiul, şi l-a întrebat dacă nu cumva ar putea să-i dea vreun: leac pentru fata ei căreia îi intrase în ochi o scânteie din vatră» Nikolai Petrovici, ca, toţi oamenii care îşi petrec tot timpul la ţara, îi doftoricea pe cei din jur şi chiar avea: o mică farmacie homeopatică. I-a poruncit Arinei s-o aducă îndată pe bolnavă la el. Auzind că o cheamă boierul, Fenecika s-a speriat grozav; totuşi a urmat-o pe maică-sa. Nikolai Petro viei a dus-o la fereastră, i-a luat capul în mâini şi după ce i-a cercetat bine ochiul, roşu şi umflat, i-a prescris comprese cu o soluţie pe care i-a preparat-o cu mâna lui, apoi şi-a rupt batista în bucăţi şi i-a arătat cum să procedeze. Fenecika l-a ascultat, apoi a dat să
plece. „Sărută-i mâna boierului, prostuţo,” i-a spus Arina.
