— Iată, spuse în cele din urmă Pavel Petrovici, iată

tineretul de azi! Iată-i pe moştenitorii noştri!

— Moştenitorii, îngână suspinând abătut Nikolai Petrovici.

În tot timpul discuţiei stătuse ca pe jăratic, aruncând din când în când pe furiş câte o privire, îndurerată spre Arkadi.

Ştii ce mi-am adus aminte, frate? Odată m-am certat cu răposata maică-mea. Ea ţipa şi nici nu voia să mă asculte…

Până la urmă i-am spus: „Dumneata nu poţi să mă înţelegi, pentru că noi facem parte din două generaţii deosebite.” S-a supărat îngrozitor, iar eu m-am gândit: „Ce să-i faci? Amar o fi hapul, dar trebuie înghiţit.” Iată că acum ne-a venit şi nouă

rândul. Moştenitorii noştri ne pot spune şi ei nouă: Nu sunteţi din generaţia noastră şi n-aveţi decât să înghiţiţi hapul!

— Ai o inimă prea bună şi eşti prea modest, obiecta Pavel Petrovici. Eu dimpotrivă sunt încredinţat că noi avem mult mai multă dreptate decât aceşti domnişori, chiar dacă

întrebuinţăm poate un limbaj oarecum învechit, vieilli, şi nu 57

avem acea sfruntată încredere în sine… Şi cât de umflat în pene e tineretul acesta de azi. Dacă întrebi pe vreunul: „Ce fel de vin doriţi, negru sau alb? el îţi răspunde: „Am obiceiul să

dau precădere celui negru!” Şi aceasta cu o voce de bas şi o mutră atât de importantă, de parcă întreg universul ar avea ochii asupra lui în acea clipă…

— Nu mai poftiţi ceai? spuse Fenecika băgându-şi capul pe uşă. Nu îndrăznise să intre în salon câtă vreme auzise glasurile celor ce discutau.

— Nu, poţi să spui să ia samovarul de aici, răspunse Nikolai Petrovici şi se ridică întru întâmpinarea ei. Pavel Petrovici rosti un scurt:

— Bonsoir 26 şi se retrase în cabinetul său.

XI

O jumătate de ceas mai târziu Nikolai Petrovici o porni spre grădină, spre boschetul lui preferat. Era covârşit de gânduri triste. Pentru prima oară îşi dădea seama de dezbinarea dintre el şi fiul său. Presimţea că în fiecare zi aceasta va creşte tot mai mult. Însemna că în zadar petrecuse iernile la Petersburg, aplecat zile întregi asupra celor mai noi opere, că în zadar ascultase cu atenţie convorbirile celor tineri, că în zadar se bucurase când izbutise de câteva ori să strecoare şi el un cuvânt în discuţiile lor înflăcărate. „Fratele meu spune că avem dreptate, se gândea el, şi, abstracţie făcând de orice urmă de amor propriu, mi se pare şi mie că ei sunt mai departe de adevăr decât noi şi în acelaşi timp simt că au ceva pe care noi nu-l 26 Bună seara. (fr.).

58

avem, un fel de superioritate faţă de noi… O fi tinereţea? Nu e vorba numai de tinereţe. Oare superioritatea aceasta nu stă

în faptul că în ei sunt mai puţin înrădăcinate năravurile boiereşti decât în noi?”

Nikolai Petrovici îşi lăsă capul în jos şi-şi trecu mâna peste faţă. „Dar să renegi poezia? se gândi el iarăşi, să nu te bucuri de artă, de natură…”

Şi se uită împrejur ca şi cum ar fi vrut să înţeleagă cum e cu putinţă să rămâi nesimţitor în faţa naturii. Se însera.

Soarele se ascunsese după crângul de plopi, ce se afla la o jumătate de verstă de grădină şi a cărui umbră se întindea nesfârşită peste ogoarele toropite. Un mujic, călare pe un căluţ alb, trecea la trap pe cărarea îngustă şi întunecată din marginea crângului. Deşi călărea în umbră, se vedea limpede până şi peticul de pe umărul hainei. Picioarele căluţului se mişcau într-un ritm vioi. Razele soarelui se strecurau în crâng, străpungând desişul, scăldând trunchiurile plopilor într-o lumină atât de caldă încât semănau cu ai pinilor, iar frunzişul lor părea aproape albastru sub cerul palid abia rumenit de asfinţit. Rândunelele zburau foarte sus; vântul se liniştise cu totul; albinele întârziate zumzăiau leneşe şi somnoroase printre florile de liliac; musculiţele se grămădiseră deasupra unei crengi singuratice care se întinsese mai departe decât celelalte. „Ce frumos e, Doamne!”

se gândi Nikolai Petrovici, şi îi veniră pe buze versurile lui dragi; dar îşi aduse aminte de Arkadi, de Stoff und Kraft, şi tăcu; rămase pe loc, lăsându-se furat de jocul gândurilor sale solitare, pline de amărăciune şi totodată de bucurie. Îi plăcea să viseze; viaţa la ţară dezvoltase în el această însuşire. Oare e mult de când tot aşa visase el aşteptându-şi băiatul în curtea mică a hanului? Dar de atunci s-a şi produs o schimbare! Relaţiile lor, pe atunci încă nelămurite, s-au precizat… şi în ce fel! îşi aduse aminte de răposata lui soţie, dar nu aşa cum fusese de-a lungul anilor, nu gospodina harnică şi bună, ci fata tânără, subţirică şi mlădioasă, cu privirea nevinovată şi întrebătoare, cu părul strâns împletit 59

într-o coada lăsată pe spate. Îşi aminti cum o văzuse pentru întâia oară. Pe atunci era student. O întâlnise pe scara locuinţei în care stătea şi, împingând-o din greşeală, se întorsese spre ea să-şi ceară scuze, dar nu putuse decât să

îngaime: „Pardon monsieur27. Ea şi-a plecat capul, a zâmbit şi deodată a fugit ca şi cum s-ar fi speriat, iar la cotitura scării i-a aruncat o privire, i-a luat un aer sever şi a roşit. Apoi urmaseră primele vizite sfioase, cu acele jumătăţi de cuvinte strecurate, jumătăţi de zâmbete, clipe de nedumerire şi tristeţe, de avânturi mari şi în sfârşit acea bucurie care-ţi taie răsuflarea… Unde au zburat toate astea? Ea a devenit soţia lui şi el a fost fericit cum puţini au fost pe acest pământ…

„Dar, gândea el, de ce acele dulci clipe dintâi nu sunt veşnice, fără de moarte?”

Nu încercă să-şi limpezească acest gând, dar cât ar fi dorit să ţie în loc, printr-un mijloc mai puternic decât amintirea, acea vreme binecuvântata, cât ar fi vrut să simtă din nou apropierea Mafiei lui, să simtă căldura răsuflării ei, şi chiar i se părea că deasupra lui…

— Nikolai Petrovici, se auzi în preajmă-i glasul Fenecikăi, unde sunteţi?

Tresări. Nu că i-ar fi fost ruşine sau s-ar fi mustrat… Nici prin gând nu-i trecea să facă vreo comparaţie între soţia lui şi această fată, dar îi părea rău că îi venise Fenecikăi în minte să-l caute tocmai acum. Vocea ei îi aminti deodată

părul său cărunt, bătrâneţea, prezentul…

Lumea fermecată în care păşise, şi care se ridicase din valurile de negură ale trecutului, se clătină şi se mistui.

— Sunt aici, răspunse el, vin şi eu acuşi, du-te. „Iată

urmele năravurilor boiereşti”, îi trecu prin minte. Fenecika, fără o vorbă, aruncă o privire spre boschet şi dispăru; iar el îşi dădu seama cu mirare că în timp ce visa se lăsase noaptea. Totul se întunecase şi se liniştise în jur, iar chipul Fenecikăi lunecase atât de palid şi gingaş prin faţa lui. Se ridică, vrând să se întoarcă acasă, dar inima lui înduioşată

27 Scuzaţi, domnule (fr.).

60

nu se potolise încă. Începu să umble încet prin grădină, când uitându-se îngândurat în jos, când ridicându-şi ochii spre cer, unde prinseseră a roi şi a sclipi stelele. Umblă mult, până ce aproape osteni, dar neliniştea, o nelinişte tulbure, nelămurită şi plină de tristeţe, nu se risipea. O! cum ar fi râs de el Bazarov, dacă ar fi aflat ce se petrecea în sufletul lui!

Chiar şi Arkadi l-ar fi condamnat. Lui, unui om de patruzeci şi patru ani, agronom şi stăpân al acestor locuri, să-i dea lacrimile, lacrimi fără pricină; asta era de o sută de ori mai rău decât să cânte la violoncel!

Nikolai Petrovici continua să umble şi nu se putea hotărî să intre în casă, în cuibul acela paşnic şi primitor care îl privea atât de prietenos cu toate ferestrele luminate. Nu se simţea în stare să se despartă de întuneric, de grădină, de atingerea aerului proaspăt pe faţă şi de acea tristeţe, de acea nelinişte.

La o cotitură a potecii îl întâlni pe Pavel Petrovici.

— Ce-i cu tine? îl întrebă el pe Nikolai Petrovici, eşti palid ca un spectru. Nu ţi-e bine? De ce nu te culci?

Nikolai Petrovici îi mărturisi în câteva cuvinte simţămintele sale, apoi se despărţiră. Pavel Petrovici ajunse în capătul grădinii şi căzu şi el pe gânduri, îşi ridică şi el ochii spre cer.

Însă în ochii lui minunaţi şi întunecaţi nu se oglindi decât lumina stelelor. Nu se născuse romantic, şi el, cu sufletul lui pătimaş, elegant şi sec, de mizantrop, în felul franţuzesc, nu ştia să viseze.

— Ştii ce? spuse în aceeaşi noapte Bazarov lui Arkadi. Mi-a venit o idee grozavă. Tatăl tău spunea azi că a primit o invitaţie de la acea simandicoasă rudă a voastră. Taică-tău nu merge; hai să ne repezim noi doi la… Acel domn te-a invitat doar şi pe tine. Aici se simte furtuna. Mai schimbăm aerul, vedem şi oraşul. Ne vânturăm vreo cinci, şase zile şi basta.

— Şi pe urmă te întorci aici?

— Nu, trebuie să trec şi pe la taică-meu. Stă la treizeci de 61

verste de… Nu l-am văzut de mult şi nici pe mama. Trebuie să-i mai bucur şi pe bătrâni. Sunt oameni cumsecade, mai ales tata; are mult haz. Şi apoi nu mă au decât pe mine.

— Şi ai să stai mult la ei?

— Nu cred. Mi-e teamă că am să mă plictisesc.

— Dar la întoarcere mai treci pe la noi?

— Nu ştiu… am să văd. Ei, atunci ce facem? Mergem?