20 Materie şi forţă (germ.).
21 Ludwig Büchner (1824—1899), filosof materialist mecanicist german. În lucrarea Stoff und Kraft arată că materia şi forţa sunt singurii factori constitutivi ai universului, iar sufletul e o funcţiune a creierului.
47
— Şi ce dezgustător de orgolios este, îl întrerupse iarăşi Pavel Petrovici.
— Da, observă Nikolai Petrovici, e orgolios. Se vede că nu se poate altfel; numai un lucru nu-l pot pricepe. Mie mi se pare că fac tot ce e cu putinţă ca să nu rămân în urma vremii: pe ţărani i-am căpătuit, am făcut o fermă aşa încât în toată gubernia trec chiar drept un „roşu”; citesc, învăţ şi caut pe cât pot să mă pun la nivel cu cerinţele actuale, iar ei spun că mi-am trăit traiul. Ştii ce, frate, încep să cred că au dreptate.
— Şi de ce asta?
— Iată de ce: stăteam astăzi şi citeam din Puşkin… Tocmai deschisesem la Ţiganii… Deodată îl văd pe Arkadi că se apropie de mine şi, fără o vorbă, cu un fel de duioasă
compătimire, îmi ia încetişor cartea din mână, ca unui copil, şi-mi pune în faţă o altă carte, una nemţească… Apoi a zâmbit şi a plecat luându-l pe Puşkin cu el.
— Aşa-a-a! Şi ce carte ţi-a dat?
— Pe asta!
Şi Nikolai Petrovici scoase din buzunarul de la spate al surtucului faimoasa broşură a lui Büchner, în ediţia a noua.
Pavel Petrovici o învârti în mână.
— Hm! făcu el. Arkadi Nicolaevici are grijă de educaţia ta.
Şi ai încercat s-o citeşti?
— Am încercat.
— Şi cum ţi se pare?
— Ori sunt eu un prost, ori toate astea sunt nerozii.
Pesemne că sunt eu un prost.
— N-ai uitat nemţeşte? întrebă Pavel Petrovici.
— Nu, n-am uitat.
Pavel Petrovici mai răsuci cartea în mână şi-l privi pe fratele lui pe sub sprâncene. Tăcură amândoi.
— À propos, începu Nikolai Petrovici, dorind pe semne să
schimbe vorba. Am primit o scrisoare de la Koleazin.
— De la Matvei Ilici?
— Da. A sosit la… ca să facă o inspecţie în gubernie. A 48
ajuns om mare acum, şi-mi scrie că doreşte să ne vadă, ca rudă ce ne este, şi ne pofteşte pe noi doi, împreună cu Arkadi, la oraş.
— Şi ai să te duci? întrebă Pavel Petrovici.
— Nu; dar tu?
— Nici eu n-am să mă duc. N-are rost să fac cincizeci de verste de florile mărului. Mathieu vrea să-l vedem în toată
splendoarea lui! Ducă-se naibii! Tămâierile celor din gubernie au să-i fie de-ajuns, se poate lipsi de ale noastre. Mare lucru să fii consilier privat! Dacă aş fi rămas în armată, să trag prosteşte la jug, aş fi fost acum general-aghiotant. De altminteri noi doi suntem oameni învechiţi.
— Da, frate; se vede că a sosit timpul să ne îngrijim de coşciuge şi să ne punem mâinile cruce pe piept, spuse cu un oftat Nikolai Petrovici.
— Ba nu, n-am să mă dau bătut chiar aşa de uşor, spuse fratele lui. O să ne mai încăieram noi în discuţii cu felcerul ăsta, simt eu.
Încăierarea a avut loc chiar în aceeaşi zi, în timpul ceaiului de seară. Pavel Petrovici coborâse în salon, pregătit de lupta, întărâtat şi hotărât. Aştepta numai un pretext ca să se arunce asupra duşmanului, dar pretextul se lăsă cam mult aşteptat. Îndeobşte Bazarov vorbea puţin în prezenţa
„bătrâneilor Kirsanovi” (aşa le spunea el celor doi fraţi), iar în seara aceea nu se simţea în apele lui şi-şi bea ceaiul în tăcere, ceaşcă după ceaşcă. Pavel Petrovici ardea de nerăbdare; în sfârşit, dorinţa lui se împlini.
Veni vorba despre unul dintre moşierii din vecinătate.
— Un aristocrăţel, om de nimic, spuse cu indiferenţă
Bazarov, care îl întâlnise la Petersburg.
— Daţi-mi voie să vă întreb, începu Pavel Petrovici, cu buzele tremurânde, după părerea dumneavoastră „om de nimic” şi „aristocrat” înseamnă acelaşi lucru?
— Am spus „aristocrăţel”, spuse Bazarov, sorbind alene din ceaşcă.
— Exact, dar presupun că dumneata nu faci mare 49
