— Aşa! rosti el cu glas ciudat de liniştit. Vasăzică
nihilismul trebuie să ne scape de toate relele, iar dumneavoastră, dumneavoastră sunteţi salvatorii şi eroii noştri. Bun. Dar atunci pentru ce să-i înjuraţi pe ceilalţi, de pildă, pe demascatori? Oare nu pălăvrăgiţi deopotrivă cu toţii?
— Alte păcate om avea noi, dar pe ăsta nu, strecura 54
Bazarov printre dinţi.
— Atunci ce? Poate acţionaţi? Sau vă pregătiţi să intraţi în acţiune?
Bazarov nu răspunse nimic. Pavel Petrovici tresări, dar se stăpâni numaidecât.
— Hm!… Să acţionezi, să distrugi… urmă el. Dar cum să te apuci să distrugi aşa, fără măcar să ştii pentru ce?
— Noi distrugem pentru că suntem forţa, spuse Arkadi.
Pavel Petrovici aruncă o privire nepotului său şi zâmbi ironic.
— Da, şi forţa n-are de dat socoteală, adăugă Arkadi şi se îndreptă de spate.
— Nefericitule! strigă Pavel Petrovici nemaiputându-se stăpâni. Îţi dai seama ce susţii tu în Rusia prin maxima asta nenorocită? Nu, hotărât că şi un înger şi-ar ieşi din sărite!
Auzi, forţă! Şi calmucul cel sălbatic, şi mongolul au forţă, dar la ce ne poate folosi? Nouă ne e scumpă civilizaţia; da, da, stimate domn, ne sunt scumpe roadele ei. Şi să nu-mi spuneţi mie că roadele acestea nu sunt mare lucru; ultimul dintre mâzgălitori, un barbouilleur un tapeur care zdrăngăne la pian şi capătă cinci copeici pe seară, până şi aceia sunt mai de folos decât dumneavoastră, pentru că ei reprezintă
civilizaţia şi nu forţa brutală a mongolului! Vă credeţi oameni înaintaţi şi când colo v-ar sta numai bine într-o chibitcă24
calmucă! Forţa! Dar gândiţi-vă, domnilor care vă credeţi atât de puternici, că nu sunteţi decât o mână de oameni, iar ceilalţi sunt milioane, milioane care n-au să vă îngăduie să
călcaţi în picioare credinţele lor cele mai sfinte şi care vă vor strivi!
— Dacă ne vor strivi, atâta pagubă, făcu Bazarov. Dar nu se ştie încă. Nu suntem chiar atât de puţini cum vă
închipuiţi.
— Cum? Credeţi într-adevăr că o să izbutiţi să suciţi minţile unui popor întreg?
— Ştiţi doar că Moscova a luat foc de la o lumânare de o 24 Chibitcă – un fel de trăsură acoperită.
55
copeică, răspunse Bazarov.
— Foarte frumos. Întâi un orgoliu aproape diabolic, apoi zeflemele ieftine. Iată, iată de ce e atras tineretul, iată cu ce sunt cucerite inimile naive ale băieţandrilor! Priveşte numai.
Unul dintre ei stă lângă dumneata şi te soarbe din ochi, te divinizează aproape. Bucură-te. (Arkadi, încruntat, îşi întoarse capul.) Şi molima asta s-a şi răspândit până
departe. Mi s-a spus că la Roma pictorii noştri nici nu mai calcă pe la Vatican. Pe Rafael25, pentru că e o valoare recunoscută în pictură, aproape că îl socotesc o nulitate; iar ei sunt nişte neputincioşi dezgustător de sterpi, a căror imaginaţie nu poate depăşi în pictură nivelul tablourilor în genul: O fată la fântâna şi încă mizerabil pictate! După
părerea dumitale sunt de admirat, nu e aşa?
— După părerea mea, răspunse Bazarov, Rafael nu face cât o ceapă degerată, şi nici ei nu sunt mai breji.
— Bravo, bravo! Ascultă, Arkadi… iată cum trebuie să se exprime tineretul de azi! Cum să nu se ia după dumneata!
înainte vreme tinerii trebuiau să înveţe carte; nu voiau să le meargă buhul că sunt ignoranţi şi de aceea, vrând-nevrând, studiau. Acum însă e de ajuns să spună: toate nu-s decât prostii pe lumea asta, şi totul e în ordine. Ce bucurie pe ei! Şi au dreptate; înainte erau numai nişte neghiobi, iar acum s-au făcut deodată nihilişti.
— Mult lăudatul dumneavoastră simţ al demnităţii personale v-a părăsit, spuse flegmatic Bazarov, în timp ce Arkadi se aprinsese la faţă, iar ochii îi scânteiau. Discuţia noastră a ajuns prea departe… Cred că e mai bine s-o curmăm. Iar eu sunt gata să vă dau dreptate, spuse el ridicându-se, când îmi veţi arăta măcar o singură instituţie din viaţa noastră de azi, fie de familie, fie socială, care să nu stârnească cea mai vie şi mai necruţătoare critică.
— Pot să-ţi citez milioane de astfel de instituţii, strigă Pavel Petrovici, milioane! Să luăm de pildă, obştea.
Un zâmbet rece şi ironic strâmbă gura lui Bazarov.
25 Sanzio Rafael (1483—1520), celebru pictor italian.
56
— În ceea ce priveşte obştea, spuse el, mai bine aţi sta de vorbă cu frăţiorul dumneavoastră. El a făcut pare-se experienţa şi ştie acum ce înseamnă obşte, răspundere colectivă, abstinenţă şi alte poveşti de felul ăsta.
— Dar familia, în sfârşit, familia, aşa cum exista ea la ţăranii noştri! ţipă Pavel Petrovici.
— Şi chestiunea asta socot că e mai bine să n-o cercetăm în amănunt. Cred că aţi auzit despre socrii care trăiesc cu nurorile lor? Ascultaţi-mă, Pavel Petrovici. Acordaţi-vă un răgaz de vreo două zile în care timp să meditaţi; aşa deodată
nu veţi descoperi nimic. Dar luaţi la rând toate păturile noastre sociale şi gândiţi-vă bine la fiecare, în timp ce Arkadi şi cu mine vom…
— Ne vom bate joc de toate, completă Pavel Petrovici.
— Nu, vom diseca broaşte. Să mergem, Arkadi. La revedere, domnilor.
Cei doi prieteni ieşiră. Fraţii rămaseră singuri uitându-se în tăcere unul la altul.
