Dumneavoastră negaţi totul sau, mai bine zis, distrugeţi totul… Dar e nevoie să se şi construiască.
— Asta nu ne mai priveşte… Întâi trebuie curăţat locul.
— Starea actuală a poporului o cere, adăugă cu seriozitate Arkadi. Noi trebuie să răspundem la aceste cerinţe, noi n-avem dreptul să ne satisfacem egoismul nostru personal.
Această ultimă frază nu-i plăcu lui Bazarov; aducea a filosofie, adică a romantism, iar pentru Bazarov şi filosofia era un romantism, însă nu socoti potrivit să-l dezmintă pe tânărul său discipol.
— Nu, nu! strigă Pavel Petrovici cu un avânt neaşteptat; nu vreau să cred, domnilor, că dumneavoastră cunoaşteţi bine poporul rus, că sunteţi interpreţii nevoilor şi a năzuinţelor lui! Nu, poporul rus nu este aşa cum vi-l închipuiţi. El îşi respectă cu sfinţenie tradiţiile, e un popor patriarhal, nu poate trăi fără credinţă…
— În această privinţă n-am să vă contrazic, îl întrerupse Bazarov. Sunt chiar gata să admit, că în asta aveţi dreptate.
— Deci, dacă am dreptate…
— Totuşi, asta nu dovedeşte nimic.
— Chiar ca nu dovedeşte nimic, repetă Arkadi cu siguranţa unui jucător de şah experimentat, care a prevăzut o mişcare primejdioasă din partea adversarului său şi de aceea nu-şi pierde cumpătul.
— Cum nu dovedeşte nimic? murmură uimit Pavel Petrovici. Dumneavoastră mergeţi împotriva firii poporului?
— Şi chiar de-ar fi aşa? strigă Bazarov. Poporul crede că
atunci când bubuie tunetul e Ilie prorocul oare se plimbă cu carul prin ceruri. Şi atunci? Trebuie să fim de aceeaşi părere? Şi afară de asta, e rus, dar nu sunt şi eu tot rus?
52
— Nu, dumneata, după toate ce le-ai spus acum, nu eşti rus! Nu pot să te recunosc ca atare.
— Bunicul meu a fost plugar, răspunse Bazarov, cu trufie.
Întrebaţi-l pe oricare dintre mujicii dumneavoastră pe care din noi doi îl va socoti mai curând de acelaşi sânge cu el: pe dumneavoastră, sau pe mine? Dumneavoastră nici nu ştiţi să-i vorbiţi.
— Dumneata însă vorbeşti cu el şi totodată îl dispreţuieşti.
— Ce să-i faci, dacă e vrednic de dispreţ! Dumneavoastră
condamnaţi ideile mele, dar cine v-a spus că s-au născut întâmplător în mine şi nu sunt izvorâte tocmai din acel spirit al poporului în numele căruia vă războiţi cu atâta înverşunare?
— Ce să zic! Avem mare nevoie de nihilişti!
— Nu noi avem căderea să hotărâm dacă avem sau nu nevoie de ei. De altfel nici dumneavoastră nu vă socotiţi de prisos.
— Domnilor, domnilor, vă rog, fără injurii! strigă Nikolai Petrovici, ridicându-se de pe scaun.
Pavel Petrovici zâmbi şi, punând mâna pe umărul fratelui său, îl făcu să se aşeze din nou.
— Nu te teme, spuse el. N-am să-mi ies din fire tocmai în virtutea acelui simţ al demnităţii de care îşi bate joc cu atâta vervă domnul… domnul doctor. Dă-mi voie, te rog, urmă el, întorcându-se din nou către Bazarov. Crezi poate că doctrina dumitale e ceva nou? Te înşeli. Materialismul pe care-l propovăduieşte a mai fost răspândit în răstimpuri şi s-a dovedit întotdeauna a fi nefondat.
— Iarăşi un cuvânt străin! îl întrerupse Bazarov. Începuse să se înfurie şi faţa lui căpătase o culoare arămie, urâtă. În primul rând noi nu propovăduim nimic; nu ne stă în obicei…
— Atunci ce faceţi?
— Iată ce facem noi. Înainte, nu prea demult, spuneam că
funcţionarii noştri iau mită, că nu avem nici drumuri, nici comerţ, nici justiţie dreaptă…
— Ei, da, desigur, dumneavoastră sunteţi demascatori, mi 53
se pare că aşa se spune. Asupra multor puncte sunt şi eu de acord cu dumneavoastră, însă..
— Iar pe urmă ne-am dat seama că nu face să tot trăncănim despre racilele noastre, că asta nu duce decât la banalitate şi spirit doctrinar; am văzut că şi capetele noastre luminate, oamenii noştri aşa-zişi înaintaţi, demascatorii, nu sunt buni de nimic, că noi ne ţinem de fleacuri, că discutăm despre nu ştiu ce artă, despre creaţia lipsită de noimă, despre parlamentarism, despre avocatură şi… şi naiba ştie ce încă, atunci când e vorba de pâinea cea de toate zilele, când ne înăbuşă superstiţiile cele mai grosolane, când toate societăţile noastre pe acţiuni dau faliment numai din pricina lipsei de oameni cinstiţi, când libertatea însăşi, pentru care se frământă guvernul, e puţin probabil să dea rezultate bune pentru că mujicul nostru e fericit să-şi fure singur căciula numai ca să poată bea la crâşmă.
— Aşa, îl întrerupse Pavel Petrovici, aşadar, convingându-vă de toate acestea, aţi hotărât să nu vă apucaţi nici dumneavoastră de nimic serios?
— Da. Ne-am hotărât să nu ne apucăm de nimic, repetă
posomorât Bazarov.
Şi deodată se simţi înciudat pe el însuşi că îşi dăduse astfel drumul în faţa acestui boier.
— Ci numai să înjuraţi tot?
— Da, să înjurăm tot.
— Şi asta se numeşte nihilism?
— Da, asta se numeşte nihilism, repetă din nou Bazarov, de data aceasta cu o deosebită impertinenţă.
Pavel Petrovici se încruntă uşor.