— Te rog, tătuţă, să fii drăguţ cu el. Nu pot să-ţi spun cât preţuiesc această prietenie.
— Nu-l cunoşti de mult, nu-i aşa?
— Nu, nu de mult.
— De aceea nu l-am văzut iarna trecută. Cu ce se ocupă?
— Ştiinţele naturale, asta-i specialitatea lui. De altfel ştie de toate. La anul vrea să-şi dea doctoratul în medicină.
— Aha! Vasăzică urmează Facultatea de medicină, spuse Nikolai Petrovici, apoi tăcu. Piotr, adăugă el şi arătă cu mâna, nu-s nişte mujici de-ai noştri?
Piotr privi în direcţia spre care arătase boierul. Câteva căruţe trase de cai, cu hamurile slobode, înaintau iute pe drumul îngust de ţară. În fiecare căruţă şedea câte un mujic sau cel mult doi, cu mintenele descheiate.
— Da, vă rog, răspunse Piotr.
— Unde s-or fi ducând? La oraş?
— Pesemne că la oraş. La crâşmă, adăugă el dispreţuitor şi se aplecă uşor spre vizitiu, ca şi cum i-ar fi cerut confirmarea 8
celor spuse. Dar acesta nici nu se clinti. Era un om de croială
veche, care nu împărtăşea vederile la modă.
— Am mult de furcă cu mujicii anul ăsta, urmă Nikolai Petrovici către fiul său. Nu-şi plătesc dările. Ce poţi să faci?
— Dar cel puţin de lucrătorii năimiţi cu ziua eşti mulţumit?
— Da, strecură printre dinţi Nikolai Petrovici. E prost că-i aţâţă alţii; şi apoi nici nu muncesc cu tragere de inimă.
Strică harnaşamentele. De arat, însă, n-au arat rău. Vorba ceea: „după ploaie şi furtună va veni şi vremea bună”. Dar ce-i cu tine? A început să te intereseze gospodăria?
— Nu prea aveţi umbră pe aici, asta-i prost, zise Arkadi fără a răspunde la ultima întrebare.
— În partea dinspre nord am făcut o marchiză mare de sticlă, spuse Nikolai Petrovici. Acum o să putem mânca afară.
— Prea o să semene a vilă… de altminteri, astea-s fleacuri!
Dar ce aer e aici! Ce frumos miroase! Zău, mi se pare că
nicăieri pe lume nu miroase ca pe meleagurile astea! Şi cerul de aici e…
Arkadi îşi curmă deodată vorba, arunca o privire piezişă
înapoi şi rămase tăcut.
— De bună seamă, spuse Nikolai Petrovici, aici te-ai născut şi toate trebuie să ţi se pară mai deosebite.
— Ba nu din pricina asta, tătuţă. E totuna oriunde s-ar naşte omul.
— Totuşi…
— Nu, e totuna…
Nikolai Petrovici îşi privi băiatul dintr-o parte şi trăsura mai merse vreo jumătate de verstă până ce convorbirea dintre ei îşi reluă firul.
— Nu-mi aduc aminte dacă ţi-am scris, începu Nikolai Petrovici, că fosta ta dădacă, Egorovna, a murit.
— Adevărat? Biata bătrânică! Dar Prokofici mai trăieşte?
— Trăieşte şi nu s-a schimbat de fel. Bombăneşte ca şi înainte. Trebuie să ştii că n-ai să găseşti schimbări mari la 9
Mariino.
— Vechilul e acelaşi?
— A, da, doar pe vechil l-am schimbat. M-am hotărât să
nu mai ţin la muncă iobagi sloboziţi, foşti oameni de la curte, sau cel puţin să nu le încredinţez niciun fel de slujbă de răspundere. (Arkadi arătă din ochi pe Piotr.) Il est libre, en effet 3 mărturisi cu glas scăzut Nikolai Petrovici, dar e fecior de casă. Acum am un vechil din târgoveţi; pare un băiat de ispravă. L-am tocmit cu două şute cincizeci de ruble leafă pe an. Ştii, adaugă apoi Nikolai Petrovici, frecându-şi fruntea şi sprâncenele, ceea ce la el era semn că se simţea stânjenit, ţi-am spus adineauri că n-ai să găseşti schimbări la Mariino…
Nu e chiar aşa. Socot că e de datoria mea să te previn, deşi…
Şovăi o clipă, apoi urmă, de astă dată în franţuzeşte: Un moralist sever va găsi sinceritatea mea nelalocul ei, dar în primul rând e vorba de un lucru care nu se poate ascunde, iar în al doilea, tu ştii că am avut întotdeauna anumite principii în privinţa raporturilor dintre tată şi fiu. De altfel, bineînţeles, ai avea tot dreptul să mă condamni. La vârsta mea… Într-un cuvânt, acea… acea fată, despre care probabil ai şi auzit…
— Fenecika? întrebă cu dezinvoltură Arkadi.
Nikolai Petrovici roşi.
— Te rog, nu-i rosti numele cu glas tare… Ei, da… acum stă la mine. Am adus-o în casă… mai erau acolo două odăi mici. De altfel toate acestea desigur… pot fi schimbate.
