nicăieri pe lume nu miroase ca pe meleagurile astea! Şi cerul de aici e…

Arkadi îşi curmă deodată vorba, arunca o privire piezişă

înapoi şi rămase tăcut.

— De bună seamă, spuse Nikolai Petrovici, aici te-ai născut şi toate trebuie să ţi se pară mai deosebite.

— Ba nu din pricina asta, tătuţă. E totuna oriunde s-ar naşte omul.

— Totuşi…

— Nu, e totuna…

Nikolai Petrovici îşi privi băiatul dintr-o parte şi trăsura mai merse vreo jumătate de verstă până ce convorbirea dintre ei îşi reluă firul.

— Nu-mi aduc aminte dacă ţi-am scris, începu Nikolai Petrovici, că fosta ta dădacă, Egorovna, a murit.

— Adevărat? Biata bătrânică! Dar Prokofici mai trăieşte?

— Trăieşte şi nu s-a schimbat de fel. Bombăneşte ca şi înainte. Trebuie să ştii că n-ai să găseşti schimbări mari la 9

Mariino.

— Vechilul e acelaşi?

— A, da, doar pe vechil l-am schimbat. M-am hotărât să

nu mai ţin la muncă iobagi sloboziţi, foşti oameni de la curte, sau cel puţin să nu le încredinţez niciun fel de slujbă de răspundere. (Arkadi arătă din ochi pe Piotr.) Il est libre, en effet 3 mărturisi cu glas scăzut Nikolai Petrovici, dar e fecior de casă. Acum am un vechil din târgoveţi; pare un băiat de ispravă. L-am tocmit cu două şute cincizeci de ruble leafă pe an. Ştii, adaugă apoi Nikolai Petrovici, frecându-şi fruntea şi sprâncenele, ceea ce la el era semn că se simţea stânjenit, ţi-am spus adineauri că n-ai să găseşti schimbări la Mariino…

Nu e chiar aşa. Socot că e de datoria mea să te previn, deşi…

Şovăi o clipă, apoi urmă, de astă dată în franţuzeşte: Un moralist sever va găsi sinceritatea mea nelalocul ei, dar în primul rând e vorba de un lucru care nu se poate ascunde, iar în al doilea, tu ştii că am avut întotdeauna anumite principii în privinţa raporturilor dintre tată şi fiu. De altfel, bineînţeles, ai avea tot dreptul să mă condamni. La vârsta mea… Într-un cuvânt, acea… acea fată, despre care probabil ai şi auzit…

— Fenecika? întrebă cu dezinvoltură Arkadi.

Nikolai Petrovici roşi.

— Te rog, nu-i rosti numele cu glas tare… Ei, da… acum stă la mine. Am adus-o în casă… mai erau acolo două odăi mici. De altfel toate acestea desigur… pot fi schimbate.

— Vai de mine… tătuţă, pentru ce?

— Prietenul tău va sta la noi… Poate nu se cuvine…

— Te rog, nu-ţi face griji în ce-l priveşte pe Bazarov. E mai presus de asemenea lucruri.

— La urma urmei, e vorba şi de tine, spuse Nikolai Petrovici. Pavilionul cam lasă de dorit, asta-i nenorocirea.

— Ce vorbă-i asta, tătuţă, îl întrerupse Arkadi, parcă te-ai scuza; nu ţi-e ruşine?

— Desigur, ar trebui să-mi fie ruşine, răspunse Nikolai 3 E liber într-adevăr (fr.).

10

Petrovici, roşind tot mai tare.

— Ajunge, tătuţă, ajunge, te rog! Arkadi zâmbi afectuos.

„Ia te uită că se scuză”, gândea în sinea lui, şi un sentiment de duioşie plină de îngăduinţă faţă de tatăl lui, atât de bun şi blând, amestecat cu cel al unei trainice superiorităţi îi umplu inima. Sfârşeşte, te rog mai zise el, simţind fără să vrea o plăcere de a fi atât de înaintat şi liber în idei.

Nikolai Petrovici îl privi printre degetele mâinii, cu care nu contenea să-şi frece fruntea; îl săgeta parcă ceva prin inimă…

Dar se învinui îndată pe sine.

— Iată, de aici încep ogoarele noastre, rosti el după o tăcere prelungită.

— Iar acolo, în faţă, mi se pare că-i pădurea noastră?

întrebă Arkadi.

— Da, a noastră. Numai că am vândut-o. Anul ăsta o să fie tăiată.

— De ce ai vândut-o?

— Am avut nevoie de bani şi, afară de asta, pământul acesta trece la mujici.

— La mujicii care nu-ţi plătesc dările?

— N-are a face; mi-or plăti ei totuşi cândva.

— Îmi pare rău de pădure, spuse Arkadi şi prinse a privi jur împrejur.

Locurile prin care treceau nu putea fi numite pitoreşti.

Câmpii şi iar câmpii, cât vedeai cu ochii, unduind până în zare; ici-colo, câte un crâng; văgăuni ce şerpuiau presărate cu tufişuri firave şi scunde, ochiul le regăsea întocmai cum erau desenate pe străvechile hărţi de pe vremea Ecaterinei a II-a4. Întâlneai pâraie cu malurile roase; iazuri mici cu stăvilarele stricate; cătune cu izbe joase, cu acoperişuri învechite, adeseori pe jumătate smulse de vânt; cu pătule povârnite într-o rână, cu pereţii de nuiele împletite şi porţile larg căscate, în preajma ariilor pustii; biserici de cărămidă cu 4 Ecaterina a II-a Alexeevna (1729—1796), împărăteasa Rusiei (începând să domnească din anul 1762), cea mai tipică reprezentantă a absolutismului rus din secolul al XVIII-lea.

11

tencuială căzută şi altele de lemn cu crucile strâmbe şi cu cimitirele lor părăsite. Inima lui Arkadi se strângea din ce în ce. Parcă înadins întâlneau numai mujici jerpeliţi, cu gloabele lor slăbănoage; ca nişte cerşetori în zdrenţe se înşirau de-a lungul drumului sălcii cu coaja jupuită şi crengile rupte; vaci slabe, costelive, numai piele şi oase, smulgeau cu lăcomie iarba de prin şanţuri. Păreau abia scăpate din ghearele unor jivine fioroase, ahtiate de pradă, şi înfăţişarea jalnică a vitelor sleite de puteri, în miezul acestei frumoase zile de primăvară, făcea să răsară spectrul alb al iernii nemiloase, nesfârşit de lungă, cu viforniţele, gerurile şi zăpezile ei. „Nu, se gândea Arkadi, nu-i mănos acest ţinut, nu te uimeşte nici prin belşug, nici prin hărnicie. Nu se poate, nu se poate să rămână astfel, e neapărat nevoie de transformări… Dar cum să le înfăptuieşti, cu ce să începi?…”

Astfel cugeta Arkadi… Iar în timp ce el cugeta, primăvara intra în drepturile ei. Toate împrejur înverzeau proaspăt, totul era cuprins de un freamăt dulce şi voios şi strălucea sub molcoma suflare a unei adieri calde, totul, copacii, tufişurile, iarba; pretutindeni cântau ciocârliile în triluri nesfârşite, răsunătoare; nagâţii ba ţipau rotindu-se deasupra luncilor întinse, ba alergau în tăcere de la un muşuroi la altul. Contrastând frumos cu verdele fraged ai grâului de primăvară abia încolţit se plimbau stăncuţele negricioase, care se pierdeau apoi cu totul în secara ce prinsese a se albi uşor, şi numai când şi când li se zărea căpşorul prin valurile ei alburii. Arkadi nu se mai sătura privind, şi gândurile lui se risipeau, se topeau… Îşi aruncă mantaua de pe umeri şi întoarse spre tatăl său o privire atât de veselă şi copilăroasă, încât acesta îl îmbrăţişa din nou.

— Ne apropiem, spuse Nikolai Petrovici, avem numai dealul ăsta de urcat şi apoi se vede casa. Noi doi o s-o ducem minunat, Arkaşa; tu ai să mă ajuţi la gospodărit moşia, dacă

n-are să te plictisească. Acum trebuie să ne apropiem cât mai mult unul de altul, să ne cunoaştem bine, nu-i aşa?

— Desigur, spuse Arkadi. Ce zi minunată!

12