Arkadi.

— Ei şi, asta nu-i acelaşi lucru? întrebă Pavel Petrovici.

— Nu, nu-i acelaşi lucru. Nihilist este omul care nu se pleacă în faţa nici unei autorităţi, care nu crede orbeşte în 22

niciun principiu, oricât de preţuit ar fi acel principiu.

— Şi găseşti că asta e bine? îl întrerupse Pavel Petrovici.

— Depinde de om, unchiule. Pentru unii e bine, pentru alţii foarte rău.

— Aşa?! După cum văd eu, asta nu e de noi. Noi suntem oamenii veacului trecut, noi credem că fără prinsipii (Pavel Petrovici pronunţa acest cuvânt îndulcindu-l după maniera franţuzească, iar Arkadi dimpotrivă îl pronunţa aspru, prinţip, accentuând prima silabă), fără prinsipii acceptate orbeşte după cum spui tu, nu se poate face un pas, nu se poate respira. Vous avez changé tout cela8. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi gradul de general, iar noi o să stăm la o parte şi o să admirăm doar, domnilor… cum le zice?

— Nihilişti, rosti răspicat Arkadi.

— Da. Mai înainte erau hegeliştii9, iar acum nihiliştii. Să

vedem cum o să puteţi trăi în vid, într-un spaţiu fără aer; iar acum sună, te rog, frate Nikolai Petrovici; e timpul să-mi beau ceaşca de cacao.

Nikolai Petrovici sună şi strigă:

— Duniaşa! Dar în locul Duhiaşei ieşi pe terasă însăşi Fenecika. Era o femeie tânără de vreo douăzeci de ani, albă şi fragedă, cu părul şi ochii de culoare închisă, cu buze roşii, plinuţe, ca de copil şi mâini mici şi gingaşe. Purta o rochie curată de stambă; un şal nou albastru cădea uşor pe umerii ei rotunzi. Aducea o ceaşcă mare de cacao şi, în clipa când o puse în faţa lui Pavel Petrovici, o cuprinse sfiala, sângele fierbinte năvăli ca o unda trandafirie sub pieliţa fină a obrazului ei drăgălaş. Îşi coborî genele şi se opri lângă masă, sprijinindu-se în ea cu vârful degetelor. Părea ruşinată că a venit şi totodată parcă simţea, că avea dreptul să vină.

Pavel Petrovici îşi încruntă sever sprâncenele, iar Nikolai Petrovici se fâstâci.

— Bună ziua, Fenecika, mormăi el printre dinţi.

8 Voi aţi schimbat toate astea (fr.).

9 Adepţi ai marelui filozof idealist şi dialectician german Friedrich Hegel (1770—1831).

23

— Bună ziua şi dumneavoastră, răspunse ea cu glas sonor, dar stăpânit şi, după ce aruncă o privire piezişă spre Arkadi, care îi zâmbea prietenos, ieşi încetişor. Avea un mers cam legănat, dar şi asta o prindea.

Pe terasă domni câteva clipe tăcere. Pavel Petrovici sorbi de câteva ori din ceaşcă, apoi îşi ridică deodată capul.

— Iată că pofteşte încoace şi domnul nihilist, rosti el cu jumătate de glas.

Într-adevăr, Bazarov trecea prin grădină, păşind peste straturile de flori. Surtucul şi pantalonii lui de olandă erau mânjiţi de noroi; o plantă acvatică se încolăcise în jurul pălăriei lui rotunde; în mâna dreaptă ţinea un săculeţ în care se mişca ceva. Se apropie repede de terasă şi, dând din cap, spuse:

— Bună ziua, domnilor; iertaţi-mă că am întârziat la ceai; mă întorc îndată; trebuie să găsesc un loc pentru aceste captive.

— Ce ai mata acolo? Lipitori?

— Nu, broaşte.

— Le mănânci sau le prăseşti?

— Sunt pentru experienţe, spuse nepăsător Bazarov şi intră în casă.

— O să se pună să le disece, urmă Pavel Petrovici. În prinsipii nu crede, dar în broaşte crede.

Arkadi se uită compătimitor la unchiul său, iar Nikolai Petrovici dădu uşor din umeri. Pavel Petrovici simţi că făcuse o glumă nereuşită şi începu a vorbi despre treburile gospodăriei şi despre noul administrator, care venise în ajun la el să se plângă că Foma „îşi face de cap”. „Aşa e el, Esopul10 ăsta, mi-a spus între altele. Peste tot e rău văzut; stă cât stă la stăpân şi apoi pleacă tot prost, cum a venit.”

10 Esop (sfârşitul secolului al VII-lea – începutul secolului al VI-lea î.e.n.), legendarul părinte al fabulei; ar fi fost, spune Plutarh, urât, bâlbâit şi ghebos.

24

VI

Bazarov se întoarse, se aşeză la masă şi începu să-şi bea grăbit ceaiul. Cei doi fraţi îl priveau tăcuţi, iar Arkadi se uita cu coada ochiului, când la tatăl, când la unchiul său.

— Aţi fost departe de aici? întrebă în sfârşit Nikolai Petrovici.

— Aveţi aici o baltă mică în preajma crângului de plopi tremurători. Am stârnit acolo vreo cinci sitari. Ai putea să-i împuşti, Arkadi.

— Dar dumneavoastră nu sunteţi vânător?

— Nu.

— De fapt, dumneata te ocupi cu fizica? întrebă la rândul lui Pavel Petrovici.

— Cu fizica, da; mai bine zis cu ştiinţele naturale.

— Se spune că germanii au avut mari succese în ultima vreme în acest domeniu.

— Da, nemţii sunt dascălii noştri în privinţa asta, răspunse nepăsător Bazarov.

Pavel Petrovici întrebuinţase cuvântul „germanii”, în loc de nemţii, cu o intenţie ironică, care scăpă tuturor.

— Ai o părere atât de înaltă despre nemţi? urmă Pavel Petrovici cu o politeţă voit accentuată. Începea să se simtă

cuprins de o tainică întărâtare. Firea lui aristocratică se revolta împotriva atitudinii atât de dezinvolte a lui Bazarov.

Acest fecior de felcer nu numai că nu se intimida, dar răspundea chiar tăios şi cam în silă, iar în glasul lui se strecura ceva grosolan, aproape obraznic.

— Învăţaţii de acolo sunt oameni vrednici.

— Aşa, aşa. Dar despre învăţaţii ruşi probabil că nu ai o părere tot atât de măgulitoare?

— Cam aşa e.

— Dai dovadă de o foarte lăudabilă imparţialitate, grăi 25

Pavel Petrovici, îndreptându-şi spinarea şi dându-şi capul pe spate. Dar cum rămâne cu ceea ce ne-a spus Arkadi Nikolaevici, cum că dumneata nu recunoşti niciun fel de autoritate? N-ai nicio încredere în ele?

— De ce să recunosc vreuna? Şi în ce să mă încred? Dacă