Arina Vlasievna.

Bazarov se mulţumi să dea din umeri.

— Ajunge, îi spuse el a doua zi lui Arkadi. Mâine plec de aici. Mă plictisesc, vreau să lucrez, şi aici nu se poate. Am să

vin iar la voi la ţară, că acolo mi-am lăsat toate dichisurile.

La voi cel puţin poţi să te încui în cameră. Aici tata îmi spune întruna: „Poţi să te foloseşti cât vrei de cabinetul meu şi nimeni n-o să te stingherească” şi când colo nu mă slăbeşte nicio clipă. Şi parcă mi-e şi ruşine să mă încui. De altfel şi mama, o aud cum oftează în odaia de alături şi când mă duc la ea văd că… n-am ce să-i spun.

— O să fie tare mâhnită, spuse Arkadi, şi bătrânul la fel.

— Am să mă mai întorc aici.

— Când?

— Când o fi să plec la Petersburg.

— Mai ales pentru maică-ta îmi pare rău.

— De ce oare? Te-a cucerit cu dulceţurile ei?

Arkadi îşi plecă privirea.

— Evgheni, tu nu-ţi cunoşti mama. Nu numai că e o femeie minunată, dar e şi foarte deşteaptă, zău aşa. Azi dimineaţă a stat cu mine de vorbă vreo jumătate de oră şi tot ce a spus era cu miez şi cu rost.

— Nu-i aşa că tot de mine aţi vorbit?

— Nu numai de tine.

— Tot ce se poate; un ochi străin vede mai bine. Dacă o femeie poate să stea de vorbă cu tine o jumătate de ceas, e semn bun. Şi totuşi am să plec.

— N-o să-ţi vie uşor să le-o spui. Ei vorbesc întruna despre ce-o să facem peste două săptămâni.

— N-o să-mi vie uşor. Dracu m-a pus azi să-l necăjesc pe tata. Zilele astea a poruncit să fie bătut cu nuielele unul dintre mujicii lui care-i plătea dăjdii, şi a făcut foarte bine.

Da, da, nu mă privi cu atâta groază, a făcut foarte bine, pentru că e un hoţ şi un beţivan fără seamăn. Numai că tata nu se aştepta defel să aflu eu de asta. S-a simţit foarte 145

ruşinat, iar acum va trebui să-l mai şi mâhnesc pe deasupra… Nu-i nimic! Până la nuntă îi trece.

Bazarov a spus că „nu-i nimic”, însă i-a trebuit o zi întreagă ca să se hotărască să-l înştiinţeze pe Vasili Ivanovici despre intenţiile lui. Până la urmă, luându-şi rămas bun de la el înainte de culcare, în cabinet, spuse căscând silit:

— Da… era cât pe-aci să uit… Porunceşte ca mâine caii noştri să fie trimişi pentru schimb la Fedot.

Vasili Ivanovici rămase uimit.

— Ce, domnul Kirsanov pleacă de la noi?

— Da, şi plec şi eu cu el.

Vasili Ivanovici încremeni.

— Pleci?

— Da… trebuie. Te rog, dă dispoziţie să avem cai.

— Bine… bâigui bătrânul, pentru schimb… bine… numai că… cum aşa?

— Trebuie să mă duc la el pentru un timp scurt şi pe urmă

vin iarăşi înapoi.

— Da! Pentru un timp scurt… Bine. Vasili Ivanovici îşi scoase batista şi, ştergându-şi nasul, se aplecă aproape până

la pământ. Ce să-i faci? Astea o să fie ele toate puse la punct… Şi eu care credeam că tu ai să rămâi… mai mult.

Trei zile… Şi asta după trei ani de zile, cam puţin, cam puţin, Evgheni!

— Îţi spun doar că mă întorc curând. Trebuie neapărat să

plec.

— Neapărat… Ce să-i faci? Datoria înainte de toate…

Aşadar, să trimit caii? Bun. Bineînţeles că nu ne-am aşteptat la asta, Arina şi cu mine. Tocmai a cerut flori de la o vecină.

Voia să-ţi împodobească odaia. (Vasili Ivanovici nici nu-i mai spuse că el, în fiecare dimineaţă, de cum se crăpa de ziuă, cu picioarele goale în papuci, ţinea sfat cu Timofeici şi, scoţând cu degetele tremurătoare una după alta câte o bancnotă

ruptă, i le încredinţa poruncindu-i să facă diferite cumpărături, stăruind mai ales asupra mâncărurilor şi a vinului negru care, după câte se putuse observa, le plăcea 146

mult celor doi tineri.) Libertatea în primul rând! Asta-i lege pentru mine… Nu trebuie s-o stinghereşti… nu…

Tăcu deodată şi se îndreptă spre uşă.

— O să ne vedem curând, tată, zău!

Dar Vasili Ivanovici dădu doar din mână şi ieşi fără a se mai uita îndărăt. Întorcându-se în dormitor, o găsi pe nevasta lui în pat şi îşi începu rugăciunea în şoaptă ca să n-o trezească. Totuşi bătrâna se trezi.

— Tu eşti, Vasili Ivanîci? întrebă dânsa.

— Eu sunt, măicuţă!

— Vii de la Eniuşa? Ştii, mă tem că nu doarme bine pe divan. I-am poruncit Anfisuşkăi să-i puie salteluţa ta de campanie şi pernele cele moi. I-aş fi dat salteaua noastră de puf, dar după câte îmi amintesc nu-i place să doarmă pe moale.

— Lasă, măicuţă, nu te mai frământa. Se simte bine.

Doamne, miluieşte-ne pe noi păcătoşii, îşi urmă el rugăciunea, cu jumătate de glas. Lui Vasili Ivanovici îi fu milă de bătrânica lui şi nu voi să-i spună acum, înainte de culcare, ce amărăciune o aşteaptă.

Bazarov şi Arkadi plecară a doua zi. Încă de dimineaţă, toţi ai casei se întristară. Anfisuşkăi îi scăpau vasele din mâini; până şi Fedka era nedumerit şi sfârşi prin a-şi scoate cizmele. Vasili Ivanovici era fără astâmpăr, mai mult ca oricând. Se vedea bine că îşi făcea curaj; vorbea tare şi umbla bocănind, dar se trăsese la faţă, iar privirile îi tot alunecau pe lângă feciorul său. Arina Vlasievna plângea încetişor. S-ar fi zăpăcit cu totul şi n-ar mai fi fost stăpână pe ea dacă dimineaţa, devreme, bătrânul ei nu s-ar fi străduit s-o liniştească două ore în şir. După ce Bazarov, în urma nenumăratelor făgăduieli de a se întoarce peste cel târziu o lună, scăpă în sfârşit din îmbrăţişările care-l ţineau pe loc şi se urcă în trăsură, după ce caii porniră şi zurgălăii prinseră a răsuna iar roţile a se învârti, după ce nu mai avea niciun rost să priveşti în urmă şi praful stârnit se potolise şi Timofeici, 147