— Nu prea te înţeleg, spuse Arkadi, mi se pare că n-ai prea avut de ce să te plângi.
— Dacă nu mă înţelegi prea bine, îţi voi spune părerea mea: mai bine să spargi pietre decât să îngădui unei femei să
pună stăpânire măcar pe vârful unui deget de-al tău. Toate astea-s… Bazarov era cât pe ce să rostească cuvântul lui obişnuite romantism, dar se stăpâni şi spuse: prostii! N-ai să
mă crezi acum, dar îţi spun că noi doi am nimerit în societatea femeilor şi ne-am simţit foarte bine; dar să te smulgi din societatea lor este ca şi cum ţi s-ar turna în cap o căldare de apă rece pe-o zi de arşiţă mare. Un bărbat n-are vreme să se ţină de astfel de fleacuri. „Bărbatul trebuie să fie fioros”, glăsuieşte o minunată zicală spaniolă. De pildă tu, adăugă el vorbind mujicului de pe capră, tu, înţeleptule, ai nevastă?
Mujicul întoarse spre cei doi prieteni faţa lui turtită, cu ochi de cârtiţă.
— Nevastă? Am. Cum să n-am?
— O baţi?
— Pe nevastă? Se mai întâmplă. Dar fără pricină n-o bat.
— Foarte bine. Dar ea pe tine te bate?
Mujicul trase de hăţuri.
— Ce vorbă ai spus, boierule? Se vede că-ţi arde de glumă… De bună seamă se supărase.
— Auzi, Arkadi Nikolaevici! Şi noi doi am fost bătuţi… Iată
ce înseamnă să fii om cu mintea luminată!
Arkadi râse silit, iar Bazarov se întoarse într-o parte şi nu mai deschise gura tot drumul.
Cele douăzeci şi cinci de verste îi părură lui Arkadi cât 118
cincizeci. Dar când ajunseră pe coasta dulce a unui deal, în faţa lor se desfăşură, în sfârşit, sătuleţul în care trăiau părinţii lui Bazarov. Împrejmuit de un pâlc de mesteceni, se vedea un mic conac cu acoperiş de paie. Lângă prima izbă
stăteau doi mujici cu căciulile în cap şi se certau.
— Eşti coşcogeamite porc, spunea unul, şi eşti mai prost decât un purcel.
— Iar nevastă-ta e o vrăjitoare, i-o întoarse celălalt.
— După cum îşi vorbesc la largul lor, observă Bazarov, şi după vioiciunea replicilor se poate trage concluzia că mujicii tatii nu sunt prea asupriţi. Dar iată-l că iese şi el în cerdacul casei. Se vede că a auzit zurgălăii. El e, el, îl recunosc. Ehe!
dar cât a încărunţit, sărmanul!
XX
Bazarov se aplecă afară din trăsură, iar Arkadi se uită
peste capul tovarăşului său şi văzu în cerdacul conacului un bărbat înalt şi uscăţiv, cu părul zbârlit şi nasul subţire, acvilin, îmbrăcat cu o tunică veche militară, descheiată.
Stătea cu picioarele depărtate, pufăia dintr-o lulea lungă şi clipea din ochi din pricina soarelui.
Caii se opriră.
— În sfârşit ai binevoit să pofteşti, spuse tatăl lui Bazarov, fumând mai departe, deşi ciubucul îi cam juca între degete.
Hai, coboară, coboară, să te sărut.
Îşi strânse în braţe băiatul…
— Eniuşa, Eniuşa, se auzi un glas tremurat de femeie. Uşa se deschise larg şi se ivi în prag o bătrânică scundă şi rotunjoară, cu scufie albă şi polcuţă înflorată. Scoase un ţipăt, se clătină pe picioare şi ar fi căzut de bună seamă, 119
dacă Bazarov n-ar fi sprijinit-o. Mânuţele ei grăsuţe se încolăciră într-o clipă pe după gâtul feciorului ei, capul i se lipi de pieptul lui şi se făcu o adâncă tăcere. Nu se auzea decât plânsul ei înăbuşit.
Bătrânul Bazarov răsuflă adânc, clipind mai vârtos din ochi.
— Ei, haide, Arişa, destul, destul, încetează, spuse el, după ce schimbă o privire cu Arkadi care stătea nemişcat lângă trăsură, în timp ce mujicul de pe capră îşi întorsese capul în altă parte. Lasă, nu e cazul! Încetează, te rog.
— Ah, Vasili Ivanîci, bâigui bătrânica, e atât de mult de când… pe scumpul meu, pe Eniuşenka… şi fără să-şi desfacă mâinile de pe gâtul lui Bazarov, îşi desprinse obrazul ud de lacrimi, boţit şi înduioşat, îi privi cu ochii plini de o fericire puţin ridicolă şi iarăşi se lipi de el.
— Da, desigur, toate acestea sunt fireşti, rosti Vasili Ivanovici, dar ar fi bine să intrăm în casă. A venit şi un musafir cu Evgheni. Iertaţi-ne, adăugă el către Arkadi, schiţând o reverenţă, înţelegeţi şi dumneavoastră… femeile sunt slabe; şi apoi… inima de mamă…
Însă şi lui îi tremurau buzele, sprâncenele şi bărbia… dar căuta să se stăpânească şi să pară aproape nepăsător.
Arkadi se înclină.
— Hai să mergem înăuntru, mamă, spuse Bazarov şi o duse în casă pe bătrânica sleită de puteri. După ce o aşeză
într-un jilţ adânc, îl mai îmbrăţişă o dată pe tatăl său şi i-l prezentă pe Arkadi.
— Bucuroşi de oaspeţi, spuse Vasili Ivanovici, numai că vă
