Tata la şaizeci de ani îşi tot face de lucru, vorbeşte despre

„paleative”, îngrijeşte oamenii, e mărinimos cu ţăranii, întrun cuvânt, petrece; şi mama o duce bine: ziua ei e atât de încărcată cu tot felul de treburi, de ofuri şi ahuri, încât n-are timp nici să se gândească, pe când eu…

— Pe când tu?

— Eu mă gândesc: iată, stau aici culcat la umbra unui stog… Locşorul strâmt pe care mă găsesc e atât de mititel faţă de tot restul spaţiului în care mă aflu şi care habar n-are totuşi de mine, iar părticica de timp pe care voi trăi-o este atât de neînsemnată faţă de veşnicia în care n-am fost şi noi voi fi niciodată… şi totuşi în acest atom, în acest punct geometric, sângele circula, mintea lucrează năzuieşte spre ceva… Ce nerozie! Ce deşertăciune!

— Dă-mi voie să-ţi spun că toate astea se potrivesc îndeobşte tuturor oamenilor…

— Ai dreptate, zise Bazarov. Am vrut să spun numai că ei, adică părinţii mei, îşi văd de treabă şi nu se frământă defel gândindu-se la nimicnicia lor care nu-i supară deloc… pe când eu… eu nu; simt decât plictiseală şi furie.

— Furie? De ce furie?

— De ce? Cum de ce? Ai uitat oare?

— N-am uitat nimic; totuşi găsesc că n-ai dreptate să te înfurii. Eşti nefericit, e adevărat, însă…

— Ei! Văd că tu, Arkadi Nikolaevici, înţelegi iubirea la fel ca toţi tinerii din zilele noastre: pui, pui, pui, găinuşă, şi de îndată ce găinuşa se apropie îţi iei picioarele la spinare! Eu 136

nu sunt aşa. Dar destul despre asta. E ruşinos să vorbeşti despre un lucru daca nu-l poţi schimba şi, spunând asta se întoarse pe o coastă. Ehe! Uite o furnică voinică care târâie după ea o muscă pe jumătate moartă. Trage-o, soro, trage-o!

Nu te uita că se împotriveşte şi foloseşte-te de calitatea ta de animal care-ţi da dreptul să dispreţuieşti simţământul de compătimire, nu; ca de-alde noi, care căutăm să ne înfrângem firea!

— Tocmai tu n-ar trebui să vorbeşti aşa; Evgheni! Când ţi-ai înfrânt tu firea?

Bazarov îşi înălţă capul.

— Cu asta mă şi mândresc eu. Dacă eu m-am înfrânt pe mine, cu atât mai mult n-o să mă înfrângă o muieruşcă!

Amin! S-a sfârşit! N-ai să mai auzi de la mine nicio vorbă

despre asta!

Cei doi prieteni rămaseră tăcuţi câtăva vreme.

— Da, începu din nou Bazarov, omul e o fiinţă ciudată.

Dacă stai şi priveşti din afară şi de departe viaţa ferită de vâltorile lumii pe care o petrec aici „părinţii”, ţi se pare că

asta-i tot ce-şi poate dori un om. Mănâncă, bea şi fii încredinţat că-i cea mai bună şi cea mai înţeleaptă

comportare, şi când colo, ce să vezi? Te copleşeşte urâtul.

Vrei să ai de-a face cu oamenii şi chiar de-ar fi să-i ocărăşti, tot ai vrea să te afli între ei.

— Viaţa ar trebui astfel orânduită, încât orice clipă să aibă

o însemnătate a ei, rosti Arkadi gânditor.

— Cine vorbeşte! Când e vorba de „însemnătate”, chiar dacă e o simplă iluzie, e o iluzie plăcută! Dar şi cu clipele fără

însemnătate te poţi împăca… însă… micile murdării… astea sunt nenorocirea!

— Micile murdării nu există pentru omul care nu vrea să le ia în seamă.

— Hm!… ceea ce ai spus e o banalitate paradoxală.

— Cum? Ce înţelegi prin asta?

— Iată ce, dacă spui de pildă: cultura este folositoare, este o banalitate; pe când dacă spui: cultura este dăunătoare, 137

este o banalitate paradoxală. Sună parcă mai elegant dar de fapt este acelaşi lucru.

— Dar dreptatea unde este, de care parte?

— Unde? Am să-ţi răspund ca un ecou: unde?

— Azi eşti într-o stare sufletească melancolică, Evgheni.

— Adevărat? Se vede că m-a toropit soarele şi apoi nu-i îngăduit să mănânci atâta zmeura.

— Dacă-i aşa, n-ar fi rău să aţipim puţin, făcu Arkadi.

— Poate că da, numai să nu te uiţi la mine, pentru că orice om pare nătâng când doarme.

— Dar ţie nu ţi-e totuna ce cred oamenii despre tine?

— Nu ştiu ce să-ţi răspund. Un om adevărat n-ar trebui să-şi bată capul cu aşa ceva. Un om adevărat e acela pe care nu-l judeci, dar pe care trebuie ori să-l asculţi, ori să-l urăşti.

— E ciudat! Nu urăsc pe nimeni, spuse Arkadi după o clipă de gândire.

— Ba eu pe mulţi. Tu ai un suflet gingaş, eşti o mămăligă, cum să urăşti!… Te pierzi repede cu firea şi ai prea puţină

încredere în tine…

— Da tu, îi tăie vorba Arkadi, ai încredere în tine? Ai o părere bună despre tine?

Bazarov tăcu un timp.

— Când am să întâlnesc un om care să nu se dea bătut în faţa mea, rosti el rar, atunci am să-mi schimb părerea despre mine. Să urăşti! Da, de pildă, astăzi, trecând prin faţa casei lui Filip, starostele nostru, ai spus că-i atât de primitoare, de albă, şi ai mai spus că Rusia va atinge perfecţiunea atunci când şi cel din urmă mujic va avea o astfel de locuinţă şi că

fiecare dintre noi trebuie să puie umărul pentru asta… Iar eu am şi simţit ură pentru acest „cel din urmă dintre mujici”, fie el Filip sau Sidor, pentru care trebuie să-mi scot sufletul şi care nu-mi va spune nici măcar mulţumesc… Şi la ce-mi trebuie acest „mulţumesc” al lui? El o să-şi petreacă zilele într-o casă albă, în timp ce mormântul meu va fi năpădit de buruieni; şi mai departe?

— Destul Evgheni… Dacă te-ar asculta cineva azi, vrând-138

nevrând le-ar da dreptate acelora care ne învinuiesc de lipsă

de principii.