Ea nu căută pe dată să scape din îmbrăţişare, dar o clipă
mai târziu se afla departe, într-un colţ, de unde privea pe Bazarov. Acesta se avânta spre ea…
— Nu m-ai înţeles, bâigui ea speriată. Părea că dacă ar mai fi făcut un singur pas spre ea, ar fi scos un ţipăt… Bazarov îşi muşcă buzele şi ieşi din cameră.
O jumătate de ceas mai târziu, o slujnică îi aduse Annei 110
Sergheevna un bilet de la Bazarov. Un singur rând: „ Trebuie să plec astăzi? Sau pot rămâne până mâine?” „Pentru ce să
pleci? Nu te-am înţeles şi nu m-ai înţeles”, răspunse Anna Sergheevna şi se gândi: „nici pe mine nu m-am înţeles!”
Nu se arătă decât la masă. Până atunci umblase de colo până colo prin odaie, cu mâinile la spate, oprindu-se din când în când, ba în faţa ferestrei, ba în faţa oglinzii, şi îşi trecea încet batista pe gât unde i se părea că stăruie încă o pată care o ardea. Se întreba ce anume o împinsese să
stăruie să „afle”, după expresia lui Bazarov, mărturisirea lui, şi dacă cumva nu bănuise ceva…
— Sunt vinovată, spuse ea cu glas tare, dar nu puteam să
prevăd. Se cufunda în gânduri şi se roşea amintindu-şi de chipul aproape bestial al lui Bazarov în clipa când se repezise spre ea.
„Sau poate…?” spuse ea deodată, şi se opri scuturându-şi buclele… Se văzuse în oglindă. Capul ei aruncat pe spate, zâmbetul enigmatic al ochilor pe jumătate închişi şi al buzelor ei întredeschise păreau a-i spune în acea clipă ceva ce o făcu să se tulbure… „Nu, hotărî ea în sfârşit, Dumnezeu ştie unde ar fi putut duce asta, nu se glumeşte cu asemenea lucruri; liniştea este totuşi ceea ce poate fi mai bun pe lume.”
Liniştea nu-i fusese tulburată, dar se întristase şi chiar plânsese fără să ştie de ce, însă nu din pricina jignirii suferite. Nu se simţea jignită, ci mai curând vinovată.
Cuprinsă de tot felul de sentimente nedesluşite, conştiinţa că-şi irosea viaţa, dorinţa de ceva nou, înaintase până la un anumit hotar şi, aruncând o privire dincolo de acesta, văzuse nu o prăpastie, ci un gol, ceva hâd.
XIX
111
Oricât ar fi fost Odinţova de stăpână pe ea, oricât ar fi fost mai presus de prejudecăţi, se simţi şi ea stânjenită când coborî în sufragerie la masă. Totuşi prânzul se isprăvi cu bine. Venise Porfiri Platonici, care tocmai se întorsese de la oraş, şi le povestise fel de fel de snoave. Le spuse între altele că guvernatorul Bourdaloue dăduse ordin funcţionarilor săi cu misiuni speciale să poarte pinteni pentru cazul când i-ar trimite urgent undeva călare. Arkadi vorbea încet cu Katia şi o servea cu diplomaţie pe bătrâna prinţesă. Bazarov, posomorât, tăcea cu încăpăţânare. De vreo două ori Odinţova privi de-a dreptul, nu pe furiş, faţa lui aspră şi amară cu pleoapele lăsate, pe care era întipărită o hotărâre dispreţuitoare în fiece trăsătură şi se gândi: „Nu… nu… nu”.
După masă porniră cu toţii să se plimbe în parc şi, văzând că
Bazarov vrea să-i vorbească, înaintă câţiva paşi şi se opri. El se apropie de ea, şi tot cu ochii în jos, îi spuse cu glas înăbuşit:
— Trebuie să-mi cer scuze, Anna Sergheevna, nu se poate să nu fiţi supărată pe mine.
— Nu, nu sunt supărată pe dumneata, Evgheni Vasilici, răspunse Odinţova, dar sunt mâhnită.
— Cu atât mai rău. În orice caz sunt îndeajuns de pedepsit. Situaţia mea, cred că sunteţi de aceeaşi părere, este dintre cele mai stupide. Mi-aţi scris: „De ce să pleci?” iar eu nici nu pot şi nici nu vreau să rămân. Mâine nu voi mai fi aici.
— Evgheni Vasilici, pentru ce dumneata…
— Pentru ce plec?
— Nu, nu asta am vrut să-ţi spun.
— Ce-a fost nu se mai întoarce, Anna Sergheevna… şi mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple. În consecinţă
trebuie să plec. N-aş putea rămâne decât cu o singură
condiţie; dar această condiţie nu se va împlini niciodată.
Dumneavoastră, iertaţi-mi îndrăzneala, nu mă iubiţi şi n-o să
mă iubiţi niciodată. Nu-i aşa?
Ochii lui Bazarov scânteiară de sub sprâncenele-i 112
întunecate.
Anna Sergheevna nu-i răspunse. „Mă tem de omul acesta”
îi fulgeră prin minte.
— Rămâneţi cu bine, spuse Bazarov ca şi cum i-ar fi ghicit gândul şi se îndreptă spre casă.
Anna Sergheevna o luă încetişor în urma lui; o chemă pe Katia, se prinse de braţul ei şi nu se mai despărţi de ea până
seara. Cărţi nu mai jucă şi râdea mereu încetişor, ceea ce nu se potrivea deloc cu chipul ei palid şi stânjenit. Arkadi nu mai înţelegea nimic, o urmărea din ochi, aşa cum fac cei tineri, adică tot timpul şi se întreba ce o fi însemnând asta.
Bazarov se închisese în camera lui, totuşi la ceai coborî.
Anna Sergheevna ar fi vrut să-i spună o vorbă bună, dar nu ştia ce…
O întâmplare neaşteptată o scoase din încurcătură: majordomul anunţă sosirea lui Sitnikov.
E greu de redat prin cuvinte intrarea ridicolă a tânărului progresist. Cu toate că se hotărâse, cu lipsa de tact ce-l caracteriza, să vină la ţară la o femeie pe care abia o cunoştea şi care nu-l poftise niciodată, dar unde, după
