— Bineînţeles că nu, cu toate că şi aici o să ajungă unul dintre cei mai mari învăţaţi.

— Atunci pe care tărâm, Arkadi Nikolaevici?

— E greu de spus acum, dar va ajunge renumit.

133

— Va ajunge renumit! repetă bătrânul şi căzu pe gânduri.

— Arina Vlasievna mi-a poruncit să vă poftesc la ceai, spuse Anfisuşka, trecând prin faţa lor, cu o tavă uriaşă

încărcată cu zmeură coaptă.

Vasili Ivanovici tresări.

— Dar o să avem şi frişcă rece la zmeură?

— O să fie, vă rog.

— Vezi să fie rece! Vă rog, Arkadi Nikolaevici, luaţi mai mult, nu vă sfiiţi! Ce o fi cu Evgheni de nu mai vine?

— Sunt aici, se auzi glasul lui Bazarov din camera lui Arkadi.

Vasili Ivanovici se întoarse pe loc.

— Aha! Ai vrut să-ţi vezi prietenul, dar ai întârziat amice, pe când eu am avut vreme să stau cu el de vorbă pe-ndelete.

Acum trebuie să mergem să luam ceaiul, ne cheamă mama.

De altfel trebuie să stau de vorbă şi cu tine.

— Despre ce?

— Avem aici un mujic care suferă de icter…

— Adică de gălbinare?

— Da. Un icter foarte rebel la tratament. I-am prescris ţintaură şi pojarniţă; l-am silit să mănânce morcovi şi i-am dat bicarbonat de sodiu, dar toate astea nu sunt decât paleative; ar trebui ceva mai radical. Cu toate că râzi de medicină, sunt încredinţat că poţi să-mi dai un sfat bun. Dar despre asta mai târziu, mai târziu. Acum să mergem la ceai.

Vasili Ivanovici se ridică sprinten de pe bancă şi începu să

cânte din Robert diavolul.

„Legea noastră să ne fie

Să trăim în bucurie!”

— Ce putere de viaţă! spuse Bazarov, depărtându-se de fereastră.

Se făcuse ora douăsprezece. De după perdeaua subţire şi neîntreruptă a norilor alburii, soarele ardea nemilos. În jur domnea tăcere. Numai cocoşii din sat se chemau semeţ unii 134

pe alţii, stârnind în oricine îi auzea o senzaţie nelămurită de toropeală şi plictiseală; de undeva, dintr-un vârf de copac, se auzea piuitul plângăreţ, ca o chemare, al unui pui de uliu.

Arkadi şi Bazarov stăteau tolăniţi la umbra unui stog de fân, pe câte un braţ de iarbă uscată şi foşnitoare, dar încă

verde şi plină de miresme.

— Plopul acela tremurător, începu Bazarov, îmi aminteşte de copilăria mea. Creşte la marginea gropii, pe locul unde a fost magazia de cărămidă, şi pe vremea aceea eram încredinţat că atât groapa cât şi plopul au o putere fermecată; niciodată nu mă plictiseam în preajma lor. Pe atunci nu înţelegeam că mă simţeam fericit fiindcă sunt copil, dar acum sunt om în toată firea şi farmecul lor nu mai are putere asupra mea.

— Câtă vreme ai stat aici cu totul? întrebă Arkadi.

— Vreo doi ani la rând, apoi veneam numai din când în când. Duceam o viaţă de pribegie; umblam mai mult din oraş

în oraş.

— Dar casa e clădită de mult?

— De mult. A clădit-o încă bunicul meu, tatăl mamei.

— Cine a fost bunicul tău?

— Dracu ştie, un fel de maior secund. Şi-a făcut serviciul pe timpul lui Suvorov81 şi tot povestea despre trecerea Alpilor. Cred că le cam înflorea.

— De asta aveţi în salon portretul lui Suvorov. Mie îmi plac asemenea căsuţe ca a voastră, vechi şi calde, primitoare, care au şi un fel de miros al lor deosebit.

— Miros a untdelemn de candelă şi a sulfină, spuse căscând Bazarov. Dar ce de muşte sunt în căsuţele astea drăguţe… Ptiu!

— Spune-mi, începu Arkadi după o scurtă tăcere, părinţii tăi n-au fost prea. aspri cu tine în copilărie?

— Ai văzut şi tu ce fel de părinţi am. Nu sunt deloc oameni 81 Aleksandr Vasilievici Suvorov (1730—1800), mare comandant de oşti, rus, unul dintre creatorii artei militare ruse moderne, generalisim al armatei ruse.

135

severi.

— Îi iubeşti, Evgheni?

— Îi iubesc, Arkadi!

— Ei te iubesc atât de mult!

Bazarov tăcu o clipă.

— Ştii la ce mă gândesc? spuse el în sfârşit punându-şi mâinile sub cap.

— Nu ştiu. La ce?

— Mă gândesc ce bine trăiesc părinţii mei pe lumea asta!