— Ce distanţă? Iar ai să-mi spui că sunt o aristocrată?
Lasă, Evgheni Vasilici, mi se pare că ţi-am dovedit că…
— Dar în afară de asta, o întrerupse Bazarov, ce rost are să vorbim şi să ne gândim la un viitor care în majoritatea cazurilor nu atârnă de noi? Dacă se prezintă prilejul să
realizezi ceva, e foarte bine, iar dacă nu, cel puţin vei fi mulţumit că n-ai pălăvrăgit degeaba dinainte.
— Numeşti pălăvrăgeală o convorbire prietenească… Sau, poate că nu mă socoteşti, ca femeie, vrednică de încrederea dumitale? Ne dispreţuieşti pe toate, nu-i aşa?
— Pe
dumneavoastră
nu
vă
dispreţuiesc,
Anna
Sergheevna, şi o ştiţi.
— Nu, nu ştiu nimic… dar să presupunem că înţeleg de ce nu doreşti să vorbeşti despre viitoarea dumitale activitate, dar despre ceea ce se petrece acum în dumneata…
— Ceea ce se petrece! repetă Bazarov, ca şi cum ar fi vorba de un stat sau de o societate! În orice caz nu-i deloc interesant şi în afară de asta oare poate omul întotdeauna să
spună cu glas tare ce „se petrece” în el?
— Eu nu văd de ce n-am putea spune ce avem pe suflet.
— Dumneavoastră puteţi? întrebă Bazarov.
— Pot, răspunse Anna Sergheevna după o mică şovăială.
Bazarov îşi înclină capul.
109
— Sunteţi mai fericită decât mine.
Anna Sergheevna îl privi întrebător.
— Cum vrei, urmă ea. Şi totuşi ceva parcă îmi spune ca nu ne-am întâlnit în zadar şi că vom fi buni prieteni. Sunt convinsă că această… cum să-i spun… încordare şi reticenţă
vor dispărea în dumneata până la urmă.
— Aţi observat în mine reticenţă şi… cum aţi mai spus…
încordare?
— Da.
Bazarov se ridică şi se apropie de fereastră.
— Şi aţi dori să cunoaşteţi pricina reticenţei mele, aţi dori să ştiţi ce se petrece în mine?
— Da, repetă Odinţova puţin speriată, fără a-şi lămuri încă
de ce.
— Şi n-o să vă supăraţi?
— Nu.
— Nu? Bazarov stătea cu spatele spre ea. Să ştiţi atunci că
vă iubesc, prosteşte, nebuneşte… iată ce aţi izbutit să aflaţi!
Odinţova îşi întinse braţele înainte, iar Bazarov îşi propti fruntea de geamul ferestrei. Se înăbuşea. Îi tremura tot trupul. Dar nu era freamătul sfielii tinereşti, nici dulcea spaimă a primei mărturisiri, în el se zbătea patima, o patimă
puternică şi grea, ce semăna cu ura, ba poate chiar era înrudită cu ea… Odinţovei i se făcu frică şi în acelaşi timp milă de el.
— Evgheni Vasilici, spuse ea cu o blândeţe neaşteptată în glas.
El se întoarse iute, îi aruncă o căutătură lacomă, îi apucă
amândouă mâinile şi o trase deodată la pieptul lui.
