că are şi el de gând să plece. Odinţova nu încercă să-l reţină.
— Am o trăsură care merge foarte lin, adăugă nefericitul către Arkadi, pot să vă duc eu, iar Evgheni Vasilici poate lua trăsura dumitale; e şi mai comod aşa.
— Nu, vă rog, lăsaţi, n-avem deloc acelaşi drum şi până la mine este departe.
— Nu-i nimic, nu-i nimic, am vreme destulă şi, afară de asta, am treabă prin partea locului.
— Afaceri cu votcă? întrebă Arkadi fără să-şi ascundă
dispreţul.
Dar Sitnikov era atât de deznădăjduit încât, contrar obiceiului său, nici nu izbucni în râs.
— Vă asigur, trăsura e cât se poate de comodă, bâigui el, şi vom încăpea cu toţii.
— Nu-l mâhniţi pe monsieur Sitnikov refuzându-l, spuse Anna Sergheevna.
Arkadi o privi şi înclină capul în semn de încuviinţare.
Oaspeţii plecară după dejun. Luându-şi rămas bun de la Bazarov, Odinţova îi întinse mâna şi îi spuse:
— O să ne mai revedem, nu-i aşa?
— Cum o să vreţi, răspunse Bazarov.
— În cazul acesta, o să ne mai vedem.
Arkadi ieşi primul în cerdac şi se sui în trăsura lui Sitnikov. Majordomul îl ajută respectuos să se aşeze; lui Arkadi însă îi venea să-l bată sau să izbucnească în plâns.
Bazarov luă loc în cealaltă trăsură. După ce ajunseră la Hohlovo, Arkadi aşteptă ca Fedot, hangiul, să înhame caii şi, apropiindu-se de trăsură, îi spuse lui Bazarov, cu zâmbetul lui de altădată:
— Evgheni, ia-mă şi pe mine, vreau să merg cu tine.
— Suie-te aici, spuse Bazarov printre dinţi.
Sitnikov, care se plimba fluierând vesel în jurul echipajului său, rămase cu gura căscată auzind aceste cuvinte, iar Arkadi îşi dădu jos liniştit lucrurile din trăsura lui, se aşeză
lângă Bazarov, salută respectuos pe fostul lui tovarăş de drum, şi strigă:
116
— Mână! Caii o luară din loc şi în curând nu se mai văzură… Sitnikov fâstâcit de-a binelea, aruncă o privire vizitiului său, dar acesta îşi făcea de lucru cu biciul învârtindu-l deasupra cozii lăturaşului. Atunci Sitnikov sări în trăsură şi strigă cu glas tunător la doi mujici care treceau:
— Puneţi-vă căciulile, proştilor! şi o porni spre oraş unde ajunse foarte târziu, iar a doua zi la Kukşina au fost făcuţi de două parale cei doi „nesuferiţi, îngâmfaţi şi neciopliţi”.
Aşezându-se lângă Bazarov, Arkadi îi strânse puternic mâna şi rămase multă vreme fără să spună o vorbă. Bazarov părea să fi înţeles şi apreciat atât strângerea de mână, cât şi tăcerea. Noaptea trecută nu dormise, nici nu fumase deloc, şi de câteva zile nu mâncase aproape nimic. Sub şapca înfundată pe cap, profilul lui tras era aspru şi mohorât.
— Ia, frate, spuse el în sfârşit, dă-mi o ţigară de foi… şi uită-te, cred că mi-e limba galbenă?
— E galbenă, răspunse Arkadi.
— Ei da, de aceea n-are gust ţigara. S-a strica căruţa.
— Într-adevăr, te-ai schimbat în ultima vreme.
— Nu-i nimic! Ne refacem noi. Un singur lucru e plicticos: mama mea e atât de miloasă! Dacă nu faci burtă şi nu mănânci de vreo zece ori pe zi, se prăpădeşte cu firea. Cu tata e altceva; a trecut şi el prin multe, şi prin ciur şi prin sită. Hotărât, cu fumatul nu merge, adaugă el şi azvârli ţigara în colţul drumului.
— Până la moşia ta sunt douăzeci şi cinci de verste?
întreba Arkadi.
— Douăzeci şi cinci. Întreabă-l mai bine pe înţeleptul ăsta.
Arătă spre mujicul de pe capră, un argat de-al lui Fedot.
Însă înţeleptul răspunse: „Cine mai ştie? Că verstele acilea nu-s măsurate”, şi ocărî mai departe cu jumătate de glas calul mijlocaş, pentru că: „îşi smuceşte căpăţâna”.
— Da, da, începu Bazarov. Asta o să-ţi slujească de învăţătură, tânărul meu prieten, este un exemplu instructiv.
Dracu ştie ce prostii mai sunt astea! Fiecare om stă atârnat de o aţă şi prăpastia se poate deschide în orice clipă sub 117
picioarele lui, iar el îşi mai născoceşte singur tot soiul de neplăceri, îşi strica viaţa.
— La ce faci aluzie? întrebă Arkadi.
— Nu fac niciun fel de aluzie, spun deschis că ne-am purtat amândoi cât se poate de prosteşte. Ce să mai vorbim!
Dar am observat şi la clinică: cel care se înfurie pe boala lui o învinge negreşit.
