gârbovit de tot, se îndreptă clătinându-se pe picioare spre cămăruţa lui; după ce bătrâneii rămaseră singuri în casa ce parcă se ghemuise şi îmbătrânise deodată şi ea, Vasili Ivanovici, care cu câteva clipe înainte îşi fluturase cu bărbăţie batista din cerdac, se lăsă neputincios pe un scaun cu capul în piept.

— Ne-a părăsit, ne-a părăsit! bâigui el. Ne-a părăsit, s-a plictisit cu noi. Am rămas singur, singur cuc! făcu el de câteva ori şi de fiecare dată îşi întinse mâna de parcă ar fi vrut să arate ceva.

Atunci Arina Vlasievna se apropie de el, îşi lipi tâmpla de capul lui încărunţit şi spuse:

— Ce să-i faci, Vasea! Un fiu e un om căpătuit. E ca un şoim: vine când vrea şi tot aşa şi pleacă; iar tu şi cu mine suntem ţintuiţi ca două ciuperci pe o scorbură, stăm alături şi nu ne urnim din loc. Numai eu o să rămân în veci aceeaşi faţă de tine şi tu faţă de mine.

Vasili Ivanovici îşi desprinse mâinile de pe obraz şi-şi îmbrăţişă soţia, prietena lui, tare de tot, cum n-o îmbrăţişase nici în tinereţe, căci ea îl mângâiase în amărăciunea lui.

XXII

Tăcuţi, schimbând doar arareori câte o vorbă fără

însemnătate, prietenii noştri ajunseră până la Fedot. Bazarov nu prea era mulţumit de el însuşi, iar Arkadi era nemulţumit de prietenul său. Pe deasupra mai simţea că-l apasă pe inimă

o tristeţe nelămurită pe care n-o încearcă decât cei foarte tineri. Vizitiul schimbă caii şi, după ce se urcă pe capră, întrebă:

— La dreapta sau la stânga?

148

Arkadi şovăi. Drumul din dreapta ducea spre oraş, iar de acolo spre casă, iar cel din stânga ducea spre Odinţova.

Îi aruncă o privire lui Bazarov:

— Evgheni, întrebă el, la stânga?

Bazarov îşi întoarse ochii în altă parte.

— Ce-s prostiile astea? mormăi el.

— Ştiu că e o prostie, răspunse Arkadi. Dar ce-are a face?

Că doar nu-i cea dintâi din viaţa noastră?!

Bazarov îşi trase şapca pe frunte.

— Fă cum ştii, zise el în cele din urmă.

— Ia-o la stânga, strigă Arkadi.

Trăsura o luă spre Nikolskoie. Însă odată hotărâţi să facă o prostie, cei doi prieteni tăcură cu şi mai multă încăpăţânare decât înainte. Păreau chiar supăraţi.

Judecând numai după felul cum au fost întâmpinaţi de majordom la intrarea cerdacului Odinţovei, prietenii noştri şi-au putut da seama că făcuseră o greşeală, lăsându-se furaţi de această idee care le venise din senin. Se vedea că nu erau aşteptaţi. Rămaseră mult timp în salon cu o înfăţişare destul de nătângă. În sfârşit Odinţova apăru. Ea îi primi prietenoasă

ca de obicei, dar se miră de grabnica lor întoarcere şi, judecând după încetineala cu care se mişca şi vorbea, nu părea prea bucuroasă. Tinerii se grăbiră să-i dea de ştire că

se abătuseră numai din drum şi că peste cel mult patru ore vor pleca mai departe, spre oraş. Ea se mulţumi să scoată

doar o exclamaţie uşoară, îl rugă pe Arkadi să-i transmită

salutări tatălui său din partea ei şi trimise după mătuşa sa.

Prinţesa apăru somnoroasă, ceea ce făcea ca faţa ei zbârcită

şi bătrână să pară şi mai răutăcioasă. Katia nu se simţea prea bine şi de aceea nu ieşi din odaia ei. Arkadi înţelese deodată că era cel puţin tot atât de dornic de a o vedea pe Katia şi pe Ana Sergheevna. Cele patru ore trecură în pălăvrăgeli mărunte, vorbind de una şi de alta. Anna Sergheevna asculta şi vorbea fără a zâmbi. Abia când şi-au luat rămas bun, căldura ei prietenească de altă dată păru că

i se redeşteaptă în suflet.

149

— Acum mă simt cuprinsă de un fel de melancolie, spuse ea, dar vă rog să nu luaţi în seamă şi să mai veniţi peste câtăva vreme. Asta o spun pentru amândoi.

Atât Bazarov cât şi Arkadi îi răspunseră printr-o plecăciune mută, se urcară în trăsură şi o porniră spre casă, la Mariino, unde sosiră cu bine a doua zi spre seară, fără a mai poposi pe undeva. Tot timpul drumului niciunul, nici celălalt nu pomeniră nici măcar numele Odinţovei. Mai cu seamă Bazarov aproape că nu deschise gura şi se tot uita undeva, în depărtare, cu un fel de încordare îndârjită.

Toţi cei de la Mariino s-au bucurat nespus de sosirea lor.

Lipsa îndelungată a fiului său începuse să-l îngrijoreze pe Nikolai Petrovici. De aceea când Fenecika veni în fugă la el, cu ochii strălucitori de bucurie, ca să-i spună că au sosit

„domnii cei tineri”, el scoase un ţipăt, îşi bălăbăni picioarele în aer şi sări în sus de pe divan. Chiar şi Pavel Petrovici simţi un fel de emoţie plăcută şi zâmbi îngăduitor, scuturând mâinile celor doi pribegi întorşi acasă. Începură palavrele şi întrebările. De vorbit vorbi mai mult Arkadi, mai ales la cina care se prelungi cu mult peste miezul nopţii. Nikolai Petrovici porunci să se scoată câteva sticle de Porto, aduse chiar atunci de la Moscova, şi bău şi el atâta până i se făcură

obrajii zmeurii, şi mereu izbucnea într-un râs, când copilăresc, când nervos. Însufleţirea, care-i cuprinsese pe toţi, se revărsă şi asupra slugilor. Duniaşa se învârtea de colo-colo ca o nebună şi trântea mereu uşile; iar Piotr şi după

ora doua din noapte se mai străduia încă să cânte la ghitară

un cazacioc. Strunele răsunau tânguitor şi plăcut în văzduhul nemişcat dar, în afară de cele dintâi acorduri, lacheul cel învăţat nu izbutea să mai scoată altceva; natura nu-l înzestrase cu harul muzicii, după cum nu-l înzestrase de altfel nici cu alte haruri.

Între timp, viaţa de la Mariino nu mergea tocmai ca pe roate şi bietul Nikolai Petrovici avea mari greutăţi. Grijile fermei creşteau cu fiecare zi, griji lipsite de bucurie şi treburi fără de folos; neplăcerile cu lucrătorii tocmiţi creşteau pe zi 150

ce trece. Unii voiau să plece sau cereau mărirea simbriei, alţii plecau de îndată ce-şi luau arvuna; caii se îmbolnăveau, hamurile se stricau de parcă le-ar fi dogorât focul, muncile erau făcute de mântuială; treierătoarea comandată şi adusă

de la Moscova nu putea fi folosită din pricină că era prea grea, cealaltă se stricase la cel dintâi treierat; jumătate din ocolul de vite arsese pentru că o bătrână oarbă de la curte se dusese pe vânt cu un tăciune aprins să-şi descânte vaca…

Ce e drept, după spusele bătrânei toată nenorocirea se iscase din pricină că boierului i se năzărise să facă nu ştiu ce fel de brânzeturi şi alte lucruri din lapte. Pe vătaf îl apucase deodată lenea şi începuse chiar să se îngraşe, aşa cum se îngraşe orice rus care da de bine. Când îl zărea de departe pe Nikolai Petrovici, ca să-şi arate râvna, arunca cu câte un băţ

după vreun purcel care trecea prin faţa lui sau ameninţa cu pumnul pe câte un băieţel aproape despuiat, dar încolo mai mult dormea, Mujicii arendaşi nu dădeau obrokul la timp şi furau lemne din pădure; aproape în fiecare noapte paznicii găseau pe pajiştile fermei caii ţăranilor care păşteau acolo şi câteodată chiar se încăierau şi le luau caii. Nikolai Petrovici hotărâse într-o vreme o despăgubire în bani pentru păscutul ierbii; dar de obicei, după ce caii erau găzduiţi vreo două zile pe socoteala boierului, se întorceau frumuşel la stăpânii lor.

Colac peste pupăză, mujicii începură să se mai şi certe: fraţii cereau împărţirea avutului între ei, nevestele lor nu se împăcau în aceeaşi casă, deodată se încingea o bătaie şi se ridica tot satul ca la poruncă. Tot norodul se aduna în faţa cancelariei, dădea buzna la boier, şi mujicii, adesea beţi şi cu feţele însângerate, se răfuiau între ei şi cereau să se facă

dreptate. Ieşea zarvă mare, urlete, ţipete ascuţite de muieri, amestecate cu sudalmele bărbaţilor. Trebuia să cercetezi părţile învrăjbite, să ţipi până răguşeşti, ştiind dinainte că

orice ai face e cu neputinţă să ajungi la o hotărâre dreaptă.

Mâna de lucru pentru seceriş nu era destulă. Un vecin gospodar, cu o înfăţişare foarte cumsecade făgăduise lui Nikolai Petrovici să-i aducă oameni la secerat cu două ruble 151

deseatina, dar îl trăsese pe sfoară în chipul cel mai neruşinat. Muierile din sat cereau preţuri nemaiauzite şi între timp grâul se scutura, cositul nu se făcea ca lumea, iar consiliul de tutelă ameninţa şi pretindea vărsarea procentelor fără întârziere şi în întregime…

— Nu mai pot! se văita de multe ori Nikolai Petrovici, deznădăjduit. Chiar să mă bat eu cu ei, asta nu se poate; să