informaţiile culese se aflau nişte cunoscuţi de-ai lui, oameni foarte inteligenţi, era totuşi intimidat la culme; şi, în loc să
rostească formulele de scuză şi de introducere pregătite dinainte, bâigui numai neghiobii: cum că Evdoxia, recte Kukşina, îl trimisese să se intereseze de sănătatea Annei Sergheevna şi că Arkadi Nikolaevici spusese de asemenea despre ea cuvinte pline de laudă… Aici se poticni şi-şi pierdu cumpătul până într-atât încât se aşeză pe propria lui pălărie.
Dar cum nimeni nu-l goni, ba chiar Anna Sergheevna îl prezentă mătuşii şi surorii sale, îşi veni curând în fire şi-şi dădu drumul la gură, ca o moară stricată. Apariţia neroziei este adesea folositoare în viaţă: slăbeşte strunele prea încordate şi aduce la realitate sentimentele de îngâmfare sau nestăpânite, amintindu-le că sunt oarecum înrudite cu ea.
Odată cu sosirea lui Sitnikov, totul luă o întorsătură mai obişnuită, mai simplă. Toţi mâncară parcă mai bine la cină şi 113
se duseră la culcare cu o jumătate de ceas mai devreme ca de obicei.
— Acum să-ţi repet şi eu ce mi-ai spus cândva, îi spuse, stând în pat, Arkadi lui Bazarov, care de asemenea se dezbrăcase. „De ce eşti atât de trist? Se vede că ai împlinit o datorie sfântă?”
De la un timp, cei doi tineri luaseră deprinderea de a se ironiza reciproc cu o falsă voioşie, ceea ce este întotdeauna semnul unor nemulţumiri secrete sau al unor bănuieli nemărturisite.
— Mâine plec la taică-meu, spuse Bazarov.
Arkadi se săltă puţin şi se sprijini în cot. Această veste îl umplu de uimire şi chiar de bucurie.
— A! făcu el, şi de aceea eşti trist?
Bazarov căscă.
— Cine ştie prea multe îmbătrâneşte repede.
— Dar cum rămâne cu Anna Sergheevna? continuă
Arkadi.
— Ce-i cu Anna Sergheevna?
— Vreau să spun: o să te lase să pleci?
— Nu m-am tocmit la ea.
Arkadi rămase îngândurat, iar Bazarov se culcă în pat şi se întoarse cu faţa la perete.
Trecură în tăcere câteva minute.
— Evgheni! strigă deodată Arkadi.
— Ce-i?
— Plec şi eu mâine cu tine.
Bazarov nu răspunse nimic.
— Numai că eu am să plec acasă, urmă Arkadi. Mergem împreună până-n marginea cătunului Hohlovo, iar de acolo iei caii lui Fedot. Aş face bucuros cunoştinţă cu ai tăi, dar mi-e teamă să nu-i stingheresc, ca şi pe tine de altfel. După
aceea vii iar la noi, nu-i aşa?
— Mi-am lăsat lucrurile la voi, răspunse Bazarov fără să-şi întoarcă faţa.
114
„De ce nu mă întreabă pentru ce plec şi eu? Şi tot atât de neaşteptat ca şi el? se gândi Atkadi. Într-adevăr de ce plec eu şi de ce pleacă el?” îşi urmă el gândurile. Nu-şi putea răspunde mulţumitor la întrebare şi inima i se umplea de amărăciune. Simţea că-i va fi greu să se despartă de viaţa asta cu care se obişnuise atât; dar şi să rămână singur era oarecum nepotrivit. „S-a petrecut ceva între ei, gândea el. De ce să rămân sub ochii ei după plecarea lui. O să se plictisească de mine definitiv; am să pierd şi ceea ce am.”
Căuta să şi-o închipuie pe Anna Sergheevna, dar încetul cu încetul alte trăsături se strecurară îndărătul chipului frumos al tinerei văduve.
„Îmi pare rău şi după Katia!” şopti Arkadi cu nasul în perna pe care alunecase o lacrimă… Deodată îşi scutură
capul şi spuse tare:
— La ce dracu a venit imbecilul ăsta de Sitnikov?
Bazarov se mişcă în pat, apoi spuse:
— Vad, frate, că eşti încă prost. Sitnikovii ăştia ne sunt indispensabili. Înţelege că eu am nevoie de astfel de neghiobi.
De fapt, nu e treaba zeilor să ardă oalele!…
„He, he!… gândi Arkadi şi abia atunci i se dezvălui o clipă
prăpastia fără de fund a orgoliului lui Bazarov. Carevasăzică, noi suntem zei? Sau mai curând tu eşti zeu, iar neghiobul sunt poate eu?”
— Da, repetă Bazarov întunecat, eşti încă prost.
Odinţova nu se arătă prea mirată când a doua zi Arkadi îi anunţă că pleacă împreună cu Bazarov. Părea distrată şi obosită. Katia îl privi tăcută şi serioasă, iar prinţesa îşi făcu o cruce sub şal în aşa fel însă încât nu-i scăpă nici lui; în schimb Sitnikov rămase ca trăsnit. Abia coborâse pentru gustarea de dimineaţă într-un costum nou şi elegant, care de astă dată nu avea nimic slavofil. În ajun îl uimise pe lacheul care-l servea prin cantitatea de rufărie ce şi-o adusese, şi când-colo tovarăşii lui îl părăseau! Făcu câţiva paşi mărunţei de colo până colo şovăind ca un iepure fugărit la marginea pădurii, şi deodată, aproape speriat, aproape ţipând, anunţă
115
