— Vorbeşti ca unchiul tău. Principii nu există, văd că nu te-ai dumerit nici până acum de acest lucru, ci numai senzaţii. Totul ţine de ele.

— Cum aşa?

— Uite aşa. De pildă, eu! Eu înclin spre negativism, în virtutea senzaţiilor. Îmi place să neg, pentru că aşa e alcătuit creierul meu şi basta! De ce-mi place mie chimia? De ce-ţi plac ţie merele? Tot în virtutea senzaţiilor. E acelaşi lucru.

Oamenii nu vor pătrunde niciodată mai adânc. Nu oricine e în stare să recunoască asta şi nici eu poate n-am să ţi-o mai spun altă dată.

— Atunci şi cinstea e o senzaţie?

— Ba bine că nu!

— Evgheni! începu trist Arkadi.

— Cum? Ce? Nu-ţi place? îl întrerupse. Bazarov. Nu, frate!

Dacă te-ai hotărât să nimiceşti totul, nu te cruţa nici pe tine… Dar destul cu filosofia! „Natura te-nvăluie lin în tăcerea somnului” a spus Puşkin.

— N-a spus el niciodată aşa ceva, zise Arkadi.

— Dar dacă n-a spus-o, putea şi chiar trebuia să o spună, ca un poet mare ce era. Şi fiindcă veni vorba, cred că a slujit în armată.

— Puşkin n-a fost niciodată militar.

— Dă-mi voie, dar pe fiecare pagină a lui găseşti: „ La luptă, la luptă pentru onoarea Rusiei!”

— Ce năzbâtii mai născoceşti şi tu! La urma urmei văd că

îl ponegreşti!

— Îl ponegresc? Ei şi! Cu asta ţi-ai găsit tu să mă sperii!

Oricât ai ponegri pe un om, fii sigur că merită de douăzeci de ori mai rău.

— Hai mai bine să dormim! spuse înciudat Arkadi.

— Cu cea mai mare plăcere, răspunse Bazarov.

Dar niciunul, nici celălalt nu aveau chef de somn. Un simţământ aproape de duşmănie punea stăpânire pe inimile 139

celor doi tineri. Peste vreo cinci minute deschiseră ochii şi schimbară tăcuţi o privire.

— Ia te uită, spuse deodată Arkadi, o frunză uscată de plop s-a desprins şi cade la pământ; mişcările ei sunt aidoma cu zborul unui fluture. Nu găseşti că e ciudat? Lucrul cel mai trist şi mort seamănă cu lucrul cel mai vesel şi plin de viaţă.

— O, scumpul meu prieten, Arkadi Nikolaevici! exclamă

Bazarov. Te rog un singur lucru: nu vorbi în imagini frumoase.

— Vorbesc aşa cum pot… şi la urma urmei asta este tiranie. Mi-a venit un gând în minte şi nu înţeleg de ce nu l-aş spune.

— Bun! Atunci de ce să nu spun şi eu ce gândesc? găsesc că a vorbi frumos este necuviincios.

— Atunci ce este cuviincios? Să înjuri?

— Ehe! Văd că ai de gând să calci pe urmele unchiului tău.

Cât s-ar bucura idiotul acela auzindu-te!

— Cum i-ai spus lui Pavel Petrovici?

— I-am spus aşa cum se cuvine: idiot.

— Asta întrece orice măsură! strigă Arkadi.

— Aha! A început să vorbească în tine glasul sângelui, spuse liniştit Bazarov. Îmi dau seama că lucrul acesta e adânc înrădăcinat în noi. Omul e gata să se lepede de orice, să se dezbare de orice prejudecată, dar să mărturisească, de pildă, că fratele lui care fură batiste e un hoţ e mai presus de puterile sale. Şi într-adevăr: fratele meu, al meu şi să nu fie un geniu… este oare cu putinţă?

— În mine a vorbit simţământul dreptăţii şi nicidecum glasul sângelui, sări înfierbântat Arkadi. Dar pentru că tu nu poţi pricepe acest simţământ, fiindcă nu ai aceasta senzaţie, nu poţi nici să-l judeci.

— Cu alte cuvinte, Arkadi Kirsanov e mai presus de înţelegerea mea. Mă înclin şi tac.

— Destul, Evgheni! Te rog! O să sfârşim prin a ne certa.

— Ah, Arkadi! Fă-mi plăcerea şi hai să ne certăm o dată

de-a binelea, la cuţite, fără cruţare.

140

— Dar în felul ăsta cred că o să sfârşim prin a…

— Prin a ne bate? i-o tăie Bazarov. Ei şi? Aici pe fân, întrun decor atât de idilic, departe de lume şi de privirile oamenilor, ar merge. Dar n-ai să-mi vii de hac. Acum te apuc de beregată…

Bazarov îşi răşchiră degetele lungi şi puternice… Arkadi se întoarse şi se pregăti oarecum în joacă să i se împotrivească… Dar faţa prietenului său i se păru atât de duşmănoasă, citi o ameninţare atât de serioasă în zâmbetul strâmb al buzelor, în ochii lui care scăpărau fulgere, încât se simţi cuprins de un fel de sfială…

— Aha! Iată unde v-aţi ascuns! se auzi în clipa aceea glasul lui Vasili Ivanovici, şi bătrânul medic militar răsări în faţa celor doi prieteni, îmbrăcat cu o haină de în, ţesută în casă şi cu o pălărie de paie făcută de asemenea în casă. V-am căutat, v-am căutat peste tot… Văd că aţi ales un loc cât se poate de frumos şi v-aţi găsit o îndeletnicire minunată. Să

stai culcat pe pământ şi să te uiţi la cer… Ştiţi că asta are un tâlc adânc?

— Eu mă uit la cer numai atunci când vreau să strănut, bombăni Bazarov, apoi adăugă cu jumătate de glas, întorcându-se spre Arkadi: Păcat că ne-a întrerupt!

— Hai, lasă, şopti Arkadi şi strânse pe ascuns mâna prietenului său. Dar nicio prietenie n-o să reziste mult timp unor asemenea ciocniri.

— Mă uit la voi, tinerii mei interlocutori, urmă între timp Vasili Ivanovici, clătinând din cap şi sprijinindu-se cu mâinile încrucişate pe un baston cioplit de el cu meşteşug, în spirală, şi împodobit cu un cap de turc în chip de mâner; mă

uit şi nu mă mai satur. Câtă putere, câtă tinereţe în plină

floare, câte aptitudini, câte talente! Castor şi Pollux!82 Nici mai mult, nici mai puţin!

— Ia te uită! S-a avântat în mitologie! spuse Bazarov. Se vede cât de colo că la vremea lui a fost mare latinist. Mi se 82 Castor şi Pollux, eroi în mitologia greacă şi romană, numiţi şi Dioscuri, fiii gemeni ai lui Jupiter cu Leda. Sunt consideraţi ca simbol al prieteniei.