şampanie gata destupată.
— Iată, exclamă el, deşi trăim într-un colţ pierdut, avem cu ce ne înveseli la zile mari! Umplu trei cupe şi un păhăruţ, ţinu un toast în sănătatea „scumpilor oaspeţi” şi dădu cupa peste cap, milităreşte, iar pe Arina Vlasievna o sili să-şi bea păhărelul până la ultima picătură. Când ajunseră la dulceaţă, Arkadi, care nu putea să sufere dulciurile, socoti totuşi că-i de datoria lui să guste din patru feluri deosebite, proaspăt făcute, cu atât mai mult cu cât Bazarov refuzase categoric să se atingă de ele şi-şi aprinsese ţigara. Apoi veni rândul ceaiului cu frişcă, cu unt şi cornuleţe; după aceea Vasili Ivanovici îi pofti pe toţi în grădină spre a se bucura de frumuseţea serii. Trecând prin faţa unei bănci, îi şopti lui Arkadi:
— Pe locul acesta îmi place să filosofez privind cum asfinţeşte soarele; cum se cuvine unui pustnic. Iar acolo, mai departe, am sădit câţiva copaci din cei care îi plăceau lui Horaţiu75 .
— Ce fel de copaci? întrebă Bazarov.
— Păi cum… salcâmi.
Bazarov începu să caşte.
— Socotesc că pentru călătorii noştri a sosit timpul să se lase în braţele lui Morfeu76, spuse Vasili Ivanovici.
— Cu alte cuvinte, e timpul să ne culcăm! încuviinţă
Bazarov. E un raţionament just. Într-adevăr, e timpul.
Spunându-i noapte bună mamei lui, o sărută frunte, iar ea îl îmbrăţişa şi îl binecuvânta pe furiş făcând de trei ori semnul. crucii, în urma lui. Vasili Ivanovici îl conduse pe Arkadi în camera lui şi îi ură: „somnul dulce pe care-l dormeam şi eu când aveam vârstă dumneavoastră fericită”.
Şi într-adevăr, Arkadi dormi de minune în anticamera băii.
Mirosea a izmă, şi doi greieri se întreceau la ţârâit pe după
sobă, îmbiindu-te la somn. Vasili Ivanovici, întorcându-se de 75 Quintus Flaccus Horaţius (65—8 î.e.n.), remarcabil poet latin. A scris ode, satire, epistole.
76 Morfeu, în mitologia greacă, zeul somnului, al viselor şi al nopţii.
128
la Arkadi, trecu în cabinetul lui şi se aşeză pe divan la picioarele fiului său, dorind să mai stea puţin de vorbă cu el, însă Bazarov îl rugă numaidecât să plece pretextând că-i este somn; de fapt nu putu să doarmă toată noaptea. Cu ochii larg deschişi sfredelea înciudat întunericul: amintirile din copilărie nu aveau putere asupra lui şi apoi nu putuse încă
să se rupă de impresiile amare din urmă. Arina Vlasievna întâi se închină pe îndelete, apoi rămase îndelung la vorbă cu Anfisuşka; aceasta stătea dreaptă, neclintită, cu unicul ei ochi pironit asupra stăpânei sale, care-i împărtăşea şuşotind tainic toate observaţiile şi gândurile ei privitoare la Evgheni Vasilievici. Din pricina bucuriei, a vinului şi a fumului de ţigară, bătrânica se ameţise cu totul; bărbatul ei încercă să-i vorbească, dar renunţă repede şi se depărta dând resemnat din mână.
Arina Vlasievna era o adevărată mică boieroaică rusă din timpurile trecute. Ar fi trebuit să trăiască cu vreo două sute de ani în urmă, în vremurile vechii Moscove. Era foarte credincioasă şi impresionabilă, credea în tot soiul de semne, în ghicit, în farmece şi vise. Credea în „apucaţi”, în duhurile caselor şi pădurilor, în întâlnirile prevestitoare de rele, în deochi, în leacuri băbeşti, în sarea pusă în Joia Mare pe altar, în grabnicul sfârşit al lumii; credea că dacă în duminica Paştelui, la slujba de înviere, lumânările nu se sting, hrişca va rodi bogat, şi că o ciupercă nu mai creşte dacă o vede un ochi omenesc, credea că diavolului îi place să
fie acolo unde e apă şi că orice evreu are pe piept o pată de sânge; se temea de şoareci, de şerpi de casă, de broaşte, vrăbii şi lipitori, de tunet, de apă rece, de curent, de cai şi de ţapi, de oameni roşcaţi şi de pisici negre; iar greierii şi câinii erau după ea vietăţi spurcate; nu mânca nici carne de viţel, nici porumbei, nici raci, nici brânză, nici sparanghel, nici napi, nici carne de iepure, nici harbuji, pentru că un harbuz tăiat semăna cu capul lui Ioan Botezătorul, iar despre stridii nu vorbea fără să se cutremure; îi plăcea să mănânce bine şi în acelaşi timp ţinea cu străşnicie posturile; dormea zece ore 129
pe noapte, dar nu se culca deloc dacă pe Vasili Ivanovici îl apuca durerea de cap; nu citise nicio carte în afară de Alexis, sau Coliba din pădure; scria o scrisoare pe an sau cel mult două şi în gospodărie se pricepea bine la conserve, dulceţuri şi păstratul fructelor, deşi nu punea mâna pe nimic şi îndeobşte nu-i plăcea să se mişte. Arina Vlasievna era foarte bună la suflet şi nu era de loc proastă în felul ei. Ştia că pe lume sunt stăpâni care trebuie să poruncească şi oameni de rând care trebuie să-i slujească, şi de aceea nu se împotrivea linguşelilor şi plecăciunilor până la pământ, dar cu cei mici se purta cu blândeţe şi bunăvoinţă; nu lăsa să plece niciun cerşetor fără să-l miluiască şi nu osândea niciodată pe nimeni, deşi câteodată îi plăcea să bârfească. În tinereţe fusese foarte frumuşică; pe atunci cânta la clavecin şi o rupea pe franţuzeşte, dar în timpul anilor lungi, când pribegise cu bărbatul ei, cu care se măritase împotriva voinţei ei, se îngrăşase şi uitase de muzică şi de franceză. Pe feciorul ei îl iubea şi se temea nespus de dânsul.
Administrarea moşiei o lăsase în seama lui Vasili Ivanovici şi nu se mai amesteca în treburi de-astea. Ofta, îşi făcea vânt cu batista şi de spaimă îşi ridica sprâncenele tot mai sus, de îndată ce bătrânul începea să-i vorbească despre schimbările pe care le plănuia. Era prăpăstioasă, aştepta întruna o mare nenorocire şi plângea de îndată ce-şi aducea aminte de ceva trist… Asemenea femei se găsesc acum din ce în ce mai rar.
Dumnezeu ştie dacă se cuvine să ne bucurăm de asta sau nu!
XXI
Arkadi se ridică din pat, deschise fereastra şi cel dintâi 130
lucru ce-i răsări în faţa ochilor fu Vasili Ivanovici. Îmbrăcat cu un halat de Buchara şi încins cu o basma, bătrânul trebăluia sârguincios prin grădina de zarzavat. De cum îl văzu pe tânărul sau oaspete, se sprijini în lopată şi strigă:
— Să trăiţi! Cum aţi dormit?
— Minunat, răspunse Arkadi.
— Iar eu, după cum vedeţi, sap un strat pentru napii de toamnă întocmai ca Cincinnatus77. Aşa sunt vremurile acum şi e foarte bine! Fiecare trebuie să-şi facă rost de hrană cu propriile sale mâini. Nu trebuie să te bizui pe alţii, trebuie să
trudeşti singur. Jean Jacques Rousseau78 avea dreptate.
Acum o jumătate de ceas, domnul meu, aţi fi putut să mă
vedeţi prins într-o îndeletnicire cu totul deosebită. Unei femei care se plângea de pântecăraie, asta pe limba lor, iar într-a noastră dizenterie, i-am… nu ştiu cum să spun mai bine, i-am turnat pe gât nişte opium; iar alteia i-am scos o măsea.
Pe asta din urmă am vrut să o adorm cu eter… dar n-a primit. Toate astea le fac pe gratis.
— Anamator 79. De altfel nu-i ceva nou pentru mine; eu sunt un plebeu, un homo novus 80; nu sunt boier de viţă, cum este consoarta mea… Nu doriţi să poftiţi aici la umbră, să
trageţi în piept, înainte de ceai, aerul proaspăt al dimineţii?
Arkadi ieşi în grădină.
— Vă spun încă o dată bine aţi venit! zise Vasili Ivanovici ducându-şi milităreşte mâna la tichia soioasă ce-i acoperea capul. Ştiu că sunteţi deprins cu luxul, cu plăcerile, dar şi 77 Lucius Quinctius Cincinnatus (secolul al V-lea î.e.n.), om politic şi comandant de oşti roman. Legenda spune că trăia modest într-un sat, lucrându-şi singur pământul. A fost chemat de la plug să conducă statul roman. La romani era exemplu de vitejie şi modestie.
78 Jean-Jacques Rousseau (1712—1778), eminent iluminist francez, democrat, ideolog al micii burghezii franceze. În opera Emile, sau Despre educaţie (1762) a criticat vechiul sistem feudal de educaţie şi a cerut ca scopul educaţiei să fie pregătirea de cetăţeni activi, care să respecte munca.
79 Stâlcit în limba franceză. Corect: en amateur – ca amator.
80 Om nou (lat.).
131
