— Da, făcu el, cât se poate de tăios.
Ea zâmbi ironic.
— Văd că mă cunoşti prea puţin, deşi afirmi că toţi 102
oamenii seamănă între ei şi că nu face să-i studiezi. Am să-ţi povestesc odată viaţa mea… Dar mai întâi povesteşte-mi-o pe a dumitale.
— Vă cunosc prea puţin, repetă Bazarov. Poate că aveţi dreptate; poate că într-adevăr orice om e o enigmă. De exemplu dumneavoastră evitaţi societatea pentru că vă
plictiseşte şi aţi poftit la dumneavoastră doi studenţi. De ce cu inteligenţa şi frumuseţea dumneavoastră staţi la ţară?
— Cum? Cum ai spus? interveni cu vioiciune Odinţova.
Cu… frumuseţea mea?
Bazarov se încruntă.
— N-are importanţă, mormăi el, am vrut să spun că nu înţeleg prea bine de ce v-aţi stabilit la ţară.
— Nu înţelegi… Totuşi ţi-o explici într-un fel oarecare?
— Da… presupun că rămâneţi în acelaşi loc pentru că
sunteţi răsfăţată, pentru că vă place mult confortul şi rămâneţi nepăsătoare faţă de toate celelalte.
Odinţova zâmbi iarăşi.
— Într-adevăr nu vrei să crezi că aş fi în stare să mă
pasioneze ceva?
Bazarov o privi pe sub sprâncene.
— Din curiozitate, poate; dar nu într-alt fel.
— Adevărat? Ei, acum înţeleg de ce ne potrivim aşa de bine. Eşti la fel ca şi mine.
— Ne potrivim… îngâna pe înfundate Bazarov.
— Dar… uitasem că vrei să pleci.
Bazarov se ridică în picioare. Lampa ardea molcom în mijlocul odăii întunecate, intime, cu miros plăcut. Storul se legăna din când în când şi lăsa să intre răcoarea tulburătoare a nopţii, şoaptele ei misterioase. Odinţova nu făcea nicio mişcare, o tulburare tainică o cuprindea însă
încetul cu încetul, învăluindu-l şi pe Bazarov. Îşi dădu deodată scama ca era singur cu o femeie tânără şi frumoasă…
— Unde pleci? rosti ea tărăgănat.
El nu răspunse nimic şi se lăsă pe scaun.
103
— Aşadar socoteşti că sunt o fiinţă senină, fragilă şi răsfăţată, urmă ea cu acelaşi glas fără să-şi ia ochii de la fereastră. Iar eu ştiu despre mine că sunt toarte nefericită.
— Dumneavoastră nefericită! De ce? E cu putinţă să daţi importanţă unor bârfeli josnice?
Odinţova se posomorî, se simţi înciudată că o înţelesese astfel.
— Bârfelile astea nici măcar nu mă fac să râd, Evgheni Vasilici, şi sunt prea mândră ca să le îngădui să mă
neliniştească. Sunt nefericită din pricină că… nu simt în mine dorinţa, pofta de a trăi. Mă priveşti cu neîncredere şi desigur gândeşti: „Asta o spune o «aristocrată» îmbrăcată
toată în dantele, stând într-un jilţ de catifea”. Mărturisesc: îmi place ceea ce numeşti dumneata confort şi în acelaşi timp doresc prea puţin să trăiesc. Împacă cum vrei această
contrazicere. De altfel, în ochii dumitale toate acestea nu sunt decât romantism.
Bazarov clătină din cap.
— Sunteţi sănătoasă, independentă, bogată. Ce se poate cere mai mult? Ce mai doriţi?
— Ce mai doresc, repetă Odinţova şi suspină. Sunt foarte obosită, sunt bătrână, mi se pare ca trăiesc de o veşnicie. Da, sunt bătrână, adăugă ea trăgându-şi încet capetele mantilei pe braţele goale. Ochii ei se întâlniră cu ai lui Bazarov şi roşi uşor. Am în urma mea atâtea amintiri: viaţa la Petersburg, bogăţie, apoi sărăcie, apoi moartea tatii, căsătoria, apoi călătoria în străinătate… Multe amintiri, dar nimic vrednic de a fi ţinut minte, iar în viitor, în faţa mea, o cale lungă, lungă, fără ţel… Nici nu am dorinţa să merg înainte.
— Sunteţi atât de dezamăgită? întrebă Bazarov.
— Nu, rosti tărăgănat Odinţova, dar nu sunt satisfăcută.
Mi se pare că dacă aş putea să mă leg puternic de ceva…
— Aţi vrea să iubiţi, o întrerupse Bazarov, dar nu puteţi.
