Bazarov căscă.

— Cine ştie prea multe îmbătrâneşte repede.

— Dar cum rămâne cu Anna Sergheevna? continuă

Arkadi.

— Ce-i cu Anna Sergheevna?

— Vreau să spun: o să te lase să pleci?

— Nu m-am tocmit la ea.

Arkadi rămase îngândurat, iar Bazarov se culcă în pat şi se întoarse cu faţa la perete.

Trecură în tăcere câteva minute.

— Evgheni! strigă deodată Arkadi.

— Ce-i?

— Plec şi eu mâine cu tine.

Bazarov nu răspunse nimic.

— Numai că eu am să plec acasă, urmă Arkadi. Mergem împreună până-n marginea cătunului Hohlovo, iar de acolo iei caii lui Fedot. Aş face bucuros cunoştinţă cu ai tăi, dar mi-e teamă să nu-i stingheresc, ca şi pe tine de altfel. După

aceea vii iar la noi, nu-i aşa?

— Mi-am lăsat lucrurile la voi, răspunse Bazarov fără să-şi întoarcă faţa.

114

„De ce nu mă întreabă pentru ce plec şi eu? Şi tot atât de neaşteptat ca şi el? se gândi Atkadi. Într-adevăr de ce plec eu şi de ce pleacă el?” îşi urmă el gândurile. Nu-şi putea răspunde mulţumitor la întrebare şi inima i se umplea de amărăciune. Simţea că-i va fi greu să se despartă de viaţa asta cu care se obişnuise atât; dar şi să rămână singur era oarecum nepotrivit. „S-a petrecut ceva între ei, gândea el. De ce să rămân sub ochii ei după plecarea lui. O să se plictisească de mine definitiv; am să pierd şi ceea ce am.”

Căuta să şi-o închipuie pe Anna Sergheevna, dar încetul cu încetul alte trăsături se strecurară îndărătul chipului frumos al tinerei văduve.

„Îmi pare rău şi după Katia!” şopti Arkadi cu nasul în perna pe care alunecase o lacrimă… Deodată îşi scutură

capul şi spuse tare:

— La ce dracu a venit imbecilul ăsta de Sitnikov?

Bazarov se mişcă în pat, apoi spuse:

— Vad, frate, că eşti încă prost. Sitnikovii ăştia ne sunt indispensabili. Înţelege că eu am nevoie de astfel de neghiobi.

De fapt, nu e treaba zeilor să ardă oalele!…

„He, he!… gândi Arkadi şi abia atunci i se dezvălui o clipă

prăpastia fără de fund a orgoliului lui Bazarov. Carevasăzică, noi suntem zei? Sau mai curând tu eşti zeu, iar neghiobul sunt poate eu?”

— Da, repetă Bazarov întunecat, eşti încă prost.

Odinţova nu se arătă prea mirată când a doua zi Arkadi îi anunţă că pleacă împreună cu Bazarov. Părea distrată şi obosită. Katia îl privi tăcută şi serioasă, iar prinţesa îşi făcu o cruce sub şal în aşa fel însă încât nu-i scăpă nici lui; în schimb Sitnikov rămase ca trăsnit. Abia coborâse pentru gustarea de dimineaţă într-un costum nou şi elegant, care de astă dată nu avea nimic slavofil. În ajun îl uimise pe lacheul care-l servea prin cantitatea de rufărie ce şi-o adusese, şi când-colo tovarăşii lui îl părăseau! Făcu câţiva paşi mărunţei de colo până colo şovăind ca un iepure fugărit la marginea pădurii, şi deodată, aproape speriat, aproape ţipând, anunţă

115

că are şi el de gând să plece. Odinţova nu încercă să-l reţină.

— Am o trăsură care merge foarte lin, adăugă nefericitul către Arkadi, pot să vă duc eu, iar Evgheni Vasilici poate lua trăsura dumitale; e şi mai comod aşa.

— Nu, vă rog, lăsaţi, n-avem deloc acelaşi drum şi până la mine este departe.

— Nu-i nimic, nu-i nimic, am vreme destulă şi, afară de asta, am treabă prin partea locului.

— Afaceri cu votcă? întrebă Arkadi fără să-şi ascundă

dispreţul.

Dar Sitnikov era atât de deznădăjduit încât, contrar obiceiului său, nici nu izbucni în râs.

— Vă asigur, trăsura e cât se poate de comodă, bâigui el, şi vom încăpea cu toţii.

— Nu-l mâhniţi pe monsieur Sitnikov refuzându-l, spuse Anna Sergheevna.

Arkadi o privi şi înclină capul în semn de încuviinţare.

Oaspeţii plecară după dejun. Luându-şi rămas bun de la Bazarov, Odinţova îi întinse mâna şi îi spuse:

— O să ne mai revedem, nu-i aşa?

— Cum o să vreţi, răspunse Bazarov.

— În cazul acesta, o să ne mai vedem.

Arkadi ieşi primul în cerdac şi se sui în trăsura lui Sitnikov. Majordomul îl ajută respectuos să se aşeze; lui Arkadi însă îi venea să-l bată sau să izbucnească în plâns.

Bazarov luă loc în cealaltă trăsură. După ce ajunseră la Hohlovo, Arkadi aşteptă ca Fedot, hangiul, să înhame caii şi, apropiindu-se de trăsură, îi spuse lui Bazarov, cu zâmbetul lui de altădată:

— Evgheni, ia-mă şi pe mine, vreau să merg cu tine.

— Suie-te aici, spuse Bazarov printre dinţi.

Sitnikov, care se plimba fluierând vesel în jurul echipajului său, rămase cu gura căscată auzind aceste cuvinte, iar Arkadi îşi dădu jos liniştit lucrurile din trăsura lui, se aşeză

lângă Bazarov, salută respectuos pe fostul lui tovarăş de drum, şi strigă: