— În toate e nevoie de ordine, răspunse ea.
— Ce femeie minunată e Anna Sergheevna! exclamă Arkadi când rămase singur cu prietenul său în camera ce li se pusese la dispoziţie.
— Da, răspunse Bazarov, e o femeie cu cap. Cu multă
92
experienţă.
— În ce sens o spui, Evgheni Vasilievici?
— În sensul cel bun, în cel bun, frăţioare Arkadi Nikolaevici! Sunt convins că şi moşia şi-o administrează
foarte bine. Dar minunea acestei case nu este ea, ci sora ei.
— Cum? Negricioasa aceea?
— Da, negricioasa aceea. În ea e prospeţimea, ceva neprihănit, sperios şi tăcut, şi tot ce vrei. Iată de cine face să
te ocupi. Din ea poţi încă scoate ce vrei, pe când cealaltă e trecută prin multe.
Arkadi nu-i răspunse nimic şi amândoi prietenii se culcară, fiecare cu gândurile lui.
Anna Sergheevna se gândea şi ea în seara aceea la oaspeţii ei. Bazarov îi plăcuse pentru naturaleţea lui şi felul tăios de a judeca lucrurile. Vedea în el ceva nou, cum nu avusese încă
prilejul să întâlnească, şi era curioasă din fire.
Anna Sergheevna era o fiinţă destul de ciudată. N-avea niciun fel de prejudecăţi şi nici credinţe puternice, nu se dădea înapoi de la nimic şi nu năzuia spre nimic. Multe le vedea limpede, multe o preocupau, dar nimic n-o satisfăcea pe deplin; de altfel poate nici nu dorea o satisfacţie desăvârşită. Avea o minte cercetătoare şi totodată indiferentă; îndoielile nu i se risipeau niciodată cu totul, dar niciodată nu erau destul de puternice ca s-o tulbure. Dacă n-ar fi fost bogată şi independentă poate s-ar fi avântat în luptă, poate ar fi cunoscut pasiuni… Dar ducea o viaţă fără griji, deşi se plictisea uneori, şi lăsa să se scurgă zilele, una după alta, fără grabă, tihnite, şi numai arareori o cuprindea îngrijorarea. Încântătoarele culori ale curcubeului se aprindeau câteodată şi în faţa ochilor ei; dar după ce se stingeau, răsufla uşurată şi fără păreri de rău. Chiar şi atunci când imaginaţia ei zbura dincolo de limitele permise ale moralei obişnuite, sângele ei curgea lin ca şi înainte prin trupul ei zvelt, atrăgător şi liniştit. Uneori, după ce ieşea caldă şi moleşită din baia ei parfumată, se lăsa furată de 93
gânduri: despre deşertăciunea vieţii, despre amărăciunile, truda şi necazurile ei… Sufletul i se umplea deodată de îndrăzneală, se înflăcăra de năzuinţe de nobleţe, dar dacă
sufla niţel vântul pe fereastra întredeschisă, Anna Sergheevna se zgribulea, se plângea, aproape se supăra şi nu mai dorea nimic în clipa aceea decât să înceteze de a mai sufla acel vânt nesuferit.
Ca toate femeile cărora nu le-a fost dat să iubească, dorea mereu ceva, fără să ştie ce anume. De fapt nu dorea nimic, deşi i se părea că dorea totul. Pe răposatul Odinţov abia îl răbdase (se căsătorise cu el din calcul, deşi fără îndoială că
n-ar fi primit să-i fie soţie dacă nu l-ar fi socotit un om bun) şi rămăsese cu un dezgust ascuns pentru toţi bărbaţii, pe care nu şi-i putea închipui altfel decât neîngrijiţi, greoi şi lipsiţi de energie, fiinţe cumplit de plictisitoare şi neputincioase. Odată întâlnise undeva în străinătate un suedez tânăr şi frumos, un chip de cavaler medieval, cu ochi albaştri curaţi şi o frunte înaltă, senină. Făcuse o puternică
impresie asupra ei, ceea ce n-o împiedicase însă să se întoarcă în Rusia.
„E un om ciudat doctorul acesta!” gândea ea stând culcată
în patul ei somptuos, cu perne de dantelă şi plapumă uşoară
de mătase… Anna Sergheevna moştenise de la tatăl ei oarecare slăbiciune pentru lux. Îşi iubise foarte mult tatăl, plin de păcate, dar bun, iar el o adorase; glumea prieteneşte cu ea ca şi cum ar fi fost amândoi de-o seama. Avea încredere deplină în ea şi-i cerea sfaturi. De maică-sa abia îşi aducea aminte.
„E ciudat doctorul acesta!” repetă ea în gând. Se întinse, zâmbi, îşi puse mâinile sub cap, apoi îşi plimbă ochii pe vreo două pagini ale unui roman stupid franţuzesc, lăsă să-i scape cartea din mână şi adormi, curată şi rece în aşternutul alb şi parfumat.
A doua zi dimineaţă, Anna Sergheevna porni îndată după
gustare împreună cu Bazarov să culeagă flori pentru ierbar şi 94
se întoarse tocmai la ora prânzului. Arkadi nu plecase nicăieri şi petrecuse aproape un ceas cu Katia. Nu se plictisea cu ea, se oferise singură să-i mai cânte o dată
sonata din ajun; însă când se întoarse în sfârşit Odinţova şi o văzu inima i se strânse o clipă… Trecea prin grădină cu un mers uşor ostenit; obrajii i se îmbujoraseră, iar ochii îi erau mai luminoşi ca de obicei sub pălăria rotundă de paie.
Învârtea între degete lujerul subţire al unei flori de câmp, măntăluţa uşoară îi alunecase de pe umeri, iar panglicile late, cenuşii, ale pălăriei îi căzuseră pe piept. Bazarov mergea în urma ei, sigur de el şi nepăsător ca întotdeauna, dar expresia feţei lui, deşi veselă, ba chiar blândă, nu-i plăcu lui Arkadi. După ce-i spuse printre dinţi: „Bună ziua!” Bazarov o porni spre odaia lui, iar Odinţova îi strânse distrată mâna lui Arkadi şi trecu şi ea mai departe.
„Bună ziua, gândi Arkadi… ca şi cum nu ne-am fi văzut astăzi!”
XVII
Vremea, e lucru ştiut, uneori zboară ca pasărea, alteori se târăşte ca viermele; dar omul se simte deosebit de bine atunci când nici nu bagă de seamă dacă trece repede sau încet. Astfel au petrecut Arkadi şi Bazarov vreo cincisprezece zile la Odinţova. Contribuise la aceasta şi ordinea pe care o înscăunase ea în casă ca şi în viaţa ei. O respecta riguros şi-i silea şi pe ceilalţi să i se supună. Peste zi fiecare lucru se săvârşea la timpul său. Dimineaţa, exact la opt, întreaga societate se aduna la ceai; între ceai şi dejun, fiecare făcea ce voia, iar gazda avea treabă cu administratorul (moşia era dată în arendă), cu majordomul sau cu chelăriţa. Înainte de 95
cină societatea se aduna iarăşi pentru a sta de vorbă sau a face lectură, iar seara era destinată plimbării, jocului de cărţi sau muzicii. La zece şi jumătate Anna Sergheevna se retrăgea în iatacul ei, dădea ordine pentru a doua zi şi se culca. Viaţa aceasta măsurată şi întrucâtva solemnă nu-i plăcea lui Bazarov. „Totul merge ca pe şine”, spunea el. Lacheii în livrea şi majordomii plini de demnitate jigneau sentimentele lui democratice. Găsea că, dacă aşa stăteau lucrurile, ar fi fost potrivit să se cineze în frac şi cu cravată albă, ca la englezi.
Odată vorbise despre acest lucru cu Anna Sergheevna. Gazda se purta în aşa fel încât nimeni nu se sfia să-şi exprime părerile în faţa ei. Îl ascultase şi îi spusese: „Din punctul dumitale de vedere ai dreptate şi poate că în adevăr trăiesc ca o cucoană mare; dar la ţară nu se poate trăi fără ordine, te-ar copleşi plictiseala” şi nu schimbă nimic în traiul ei. Bazarov bombănea. Dar atât el cât şi Arkadi, tocmai din pricina asta, duceau la Odinţova o viaţă atât de plăcută, pentru că toate mergeau în casa ei „ca pe roate”. Cu toate acestea în cei doi tineri, chiar din primele zile de şedere la Nikolskoie, se produsese o schimbare. Bazarov, faţă de care Anna Sergheevna era vădit binevoitoare, deşi arareori se întâmpla să fie de aceeaşi părere cu el, trăda o nelinişte neobişnuită
lui: se irita uşor, vorbea în silă, avea o privire furioasă şi nu putea sta locului de parcă îl rodea ceva, iar Arkadi, care îşi spuse definitiv în sinea lui că e îndrăgostit de Odinţova, căzuse într-un fel de molcomă melancolie, ceea ce nu-l împiedica însă să se apropie de Katia, înnodând cu ea legături de duioasă prietenie. „Ea nu mă preţuieşte! Nu-i nimic!… În schimb fiinţa asta bună nu mă respinge”, gândea el, iar inima i se umplea de un sentiment de nobilă
resemnare. Katia simţea nedesluşit că el căuta un fel de mângâiere în preajma ei şi nu-i refuza nici lui, nici sieşi, plăcerea nevinovată a acestei prietenii, în parte sfioasă, în parte plină de încredere. În prezenţa Annei Sergheevna nu-şi vorbeau. Katia întotdeauna se închidea în ea sub privirea ageră a surorii sale, iar Arkadi, după cum se cuvine unui 96
îndrăgostit când se află lângă obiectul dragostei lui, nu mai avea ochi decât pentru ea, dar bine nu se simţea decât cu Katia. Îşi dădea seama că nu e în stare s-o captiveze, pe Odinţova; se fâstâcea şi se pierdea când rămâneau singuri; şi nici. dânsa nu ştia ce să-i spună, era prea tânăr. Dimpotrivă, cu Katia. Arkadi se simţea în largul lui. Se purta cu ea cu îngăduinţă, n-o împiedica să-şi exprime impresiile ce i le trezea muzica, lectura unei nuvele, a unor versuri, sau alte fleacuri, fără să-şi dea seama că aceste fleacuri îl interesau şi pe el. La rândul ei, Katia nu-i stânjenea melancolia. Arkadi se simţea bine cu Katia, iar Odinţova cu Bazarov; şi de aceea, de obicei, se întâmpla ca cele două perechi, după ce stăteau puţin împreună, să se îndrepte fiecare în altă parte, mai ales în timpul plimbărilor. Katia adora natura, iar Arkadi o iubea şi el deşi nu îndrăznea s-o mărturisească; Odinţova era destul de nepăsătoare faţă de natură, ca şi Bazarov. Cei doi prieteni fiind aproape mereu despărţiţi, relaţiile dintre ei începură să se schimbe. Bazarov încetase de a mai vorbi cu Arkadi despre Odinţova, încetase chiar să critice
„deprinderile ei aristocratice”. E drept că pe Katia o lăuda ca şi înainte, numai că îl sfătuia pe Arkadi să-i tempereze tendinţele spre sentimentalism, dar laudele lui de data aceasta erau rostite pe fugă, sfaturile cam reci, şi îndeobşte stătea mult mai puţin de vorbă cu Arkadi decât înainte… Îl ocolea şi parcă se ruşina de el…
Arkadi îşi dădea seama de toate acestea, dar îşi păstra gândurile pentru el.
Adevărata pricină a tuturor acestor „schimbări” era sentimentul pe care Odinţova i-l inspira lui Bazarov, un sentiment care îl chinuia şi îl scotea din fire şi de care s-ar fi lepădat îndată cu un hohot de râs dispreţuitor şi ocări pline de cinism dacă cineva ar fi cutezat să facă vreo aluzie cât de îndepărtată la cele ce se petreceau în el. Bazarov era mare amator de femei şi de frumuseţe feminină, dar dragostea în sens ideal sau romantic, după cum spunea el, o numea neghiobie, o aiureală de neiertat, iar sentimentele cavalereşti 97
