116

— Mână! Caii o luară din loc şi în curând nu se mai văzură… Sitnikov fâstâcit de-a binelea, aruncă o privire vizitiului său, dar acesta îşi făcea de lucru cu biciul învârtindu-l deasupra cozii lăturaşului. Atunci Sitnikov sări în trăsură şi strigă cu glas tunător la doi mujici care treceau:

— Puneţi-vă căciulile, proştilor! şi o porni spre oraş unde ajunse foarte târziu, iar a doua zi la Kukşina au fost făcuţi de două parale cei doi „nesuferiţi, îngâmfaţi şi neciopliţi”.

Aşezându-se lângă Bazarov, Arkadi îi strânse puternic mâna şi rămase multă vreme fără să spună o vorbă. Bazarov părea să fi înţeles şi apreciat atât strângerea de mână, cât şi tăcerea. Noaptea trecută nu dormise, nici nu fumase deloc, şi de câteva zile nu mâncase aproape nimic. Sub şapca înfundată pe cap, profilul lui tras era aspru şi mohorât.

— Ia, frate, spuse el în sfârşit, dă-mi o ţigară de foi… şi uită-te, cred că mi-e limba galbenă?

— E galbenă, răspunse Arkadi.

— Ei da, de aceea n-are gust ţigara. S-a strica căruţa.

— Într-adevăr, te-ai schimbat în ultima vreme.

— Nu-i nimic! Ne refacem noi. Un singur lucru e plicticos: mama mea e atât de miloasă! Dacă nu faci burtă şi nu mănânci de vreo zece ori pe zi, se prăpădeşte cu firea. Cu tata e altceva; a trecut şi el prin multe, şi prin ciur şi prin sită. Hotărât, cu fumatul nu merge, adaugă el şi azvârli ţigara în colţul drumului.

— Până la moşia ta sunt douăzeci şi cinci de verste?

întreba Arkadi.

— Douăzeci şi cinci. Întreabă-l mai bine pe înţeleptul ăsta.

Arătă spre mujicul de pe capră, un argat de-al lui Fedot.

Însă înţeleptul răspunse: „Cine mai ştie? Că verstele acilea nu-s măsurate”, şi ocărî mai departe cu jumătate de glas calul mijlocaş, pentru că: „îşi smuceşte căpăţâna”.

— Da, da, începu Bazarov. Asta o să-ţi slujească de învăţătură, tânărul meu prieten, este un exemplu instructiv.

Dracu ştie ce prostii mai sunt astea! Fiecare om stă atârnat de o aţă şi prăpastia se poate deschide în orice clipă sub 117

picioarele lui, iar el îşi mai născoceşte singur tot soiul de neplăceri, îşi strica viaţa.

— La ce faci aluzie? întrebă Arkadi.

— Nu fac niciun fel de aluzie, spun deschis că ne-am purtat amândoi cât se poate de prosteşte. Ce să mai vorbim!

Dar am observat şi la clinică: cel care se înfurie pe boala lui o învinge negreşit.

— Nu prea te înţeleg, spuse Arkadi, mi se pare că n-ai prea avut de ce să te plângi.

— Dacă nu mă înţelegi prea bine, îţi voi spune părerea mea: mai bine să spargi pietre decât să îngădui unei femei să

pună stăpânire măcar pe vârful unui deget de-al tău. Toate astea-s… Bazarov era cât pe ce să rostească cuvântul lui obişnuite romantism, dar se stăpâni şi spuse: prostii! N-ai să

mă crezi acum, dar îţi spun că noi doi am nimerit în societatea femeilor şi ne-am simţit foarte bine; dar să te smulgi din societatea lor este ca şi cum ţi s-ar turna în cap o căldare de apă rece pe-o zi de arşiţă mare. Un bărbat n-are vreme să se ţină de astfel de fleacuri. „Bărbatul trebuie să fie fioros”, glăsuieşte o minunată zicală spaniolă. De pildă tu, adăugă el vorbind mujicului de pe capră, tu, înţeleptule, ai nevastă?

Mujicul întoarse spre cei doi prieteni faţa lui turtită, cu ochi de cârtiţă.

— Nevastă? Am. Cum să n-am?

— O baţi?

— Pe nevastă? Se mai întâmplă. Dar fără pricină n-o bat.

— Foarte bine. Dar ea pe tine te bate?

Mujicul trase de hăţuri.

— Ce vorbă ai spus, boierule? Se vede că-ţi arde de glumă… De bună seamă se supărase.

— Auzi, Arkadi Nikolaevici! Şi noi doi am fost bătuţi… Iată

ce înseamnă să fii om cu mintea luminată!

Arkadi râse silit, iar Bazarov se întoarse într-o parte şi nu mai deschise gura tot drumul.

Cele douăzeci şi cinci de verste îi părură lui Arkadi cât 118

cincizeci. Dar când ajunseră pe coasta dulce a unui deal, în faţa lor se desfăşură, în sfârşit, sătuleţul în care trăiau părinţii lui Bazarov. Împrejmuit de un pâlc de mesteceni, se vedea un mic conac cu acoperiş de paie. Lângă prima izbă

stăteau doi mujici cu căciulile în cap şi se certau.

— Eşti coşcogeamite porc, spunea unul, şi eşti mai prost decât un purcel.

— Iar nevastă-ta e o vrăjitoare, i-o întoarse celălalt.

— După cum îşi vorbesc la largul lor, observă Bazarov, şi după vioiciunea replicilor se poate trage concluzia că mujicii tatii nu sunt prea asupriţi. Dar iată-l că iese şi el în cerdacul casei. Se vede că a auzit zurgălăii. El e, el, îl recunosc. Ehe!

dar cât a încărunţit, sărmanul!

XX

Bazarov se aplecă afară din trăsură, iar Arkadi se uită

peste capul tovarăşului său şi văzu în cerdacul conacului un bărbat înalt şi uscăţiv, cu părul zbârlit şi nasul subţire, acvilin, îmbrăcat cu o tunică veche militară, descheiată.

Stătea cu picioarele depărtate, pufăia dintr-o lulea lungă şi clipea din ochi din pricina soarelui.

Caii se opriră.

— În sfârşit ai binevoit să pofteşti, spuse tatăl lui Bazarov, fumând mai departe, deşi ciubucul îi cam juca între degete.

Hai, coboară, coboară, să te sărut.

Îşi strânse în braţe băiatul…

— Eniuşa, Eniuşa, se auzi un glas tremurat de femeie. Uşa se deschise larg şi se ivi în prag o bătrânică scundă şi rotunjoară, cu scufie albă şi polcuţă înflorată. Scoase un ţipăt, se clătină pe picioare şi ar fi căzut de bună seamă, 119