le socotea a fi un soi de monstruozitate sau boală, şi nu o dată îşi exprimase mirarea că Toggenburg56, cu toţi minnesänger 57-ii şi trubadurii lui, n-a fost internat la balamuc. „Dacă-ţi place o femeie, spunea el, caută să-ţi atingi scopul, iar dacă nu se poate, atâta pagubă, întoarce-i spatele, că nu s-a sfârşit lumea cu ea.” Odinţova îi plăcea.
Zvonurile ce se răspândiseră pe socoteala ei, libertatea şi independenţa ei de gândire, simpatia vădită faţă de el, totul părea a fi în favoarea lui. Înţelese însă repede că nu-şi va
„atinge scopul” cu ea, dar spre marea lui uimire, nu se simţea în stare să plece de lângă dânsa. Sângele i se aprindea de îndată ce se gândea la ea. Ar fi stăvilit el uşor pornirile sângelui, dar pătrunsese în el ceva nou, ceva ce nu voise niciodată să admită, de care râsese totdeauna şi care îi jignea mândria. În discuţiile cu Anna Sergheevna îşi arăta mai mult decât înainte dispreţul rece faţă de tot ce e romantic, dar, odată rămas singur, recunoştea cu indignare că şi el ajunsese romantic. Atunci pleca în pădure, umbla cu paşi mari rupând crengile ce i se iveau în cale, blestemând-o printre dinţi atât pe ea cât şi pe el; sau se căţăra în podul cu fân de deasupra hambarului şi, închizând ochii cu încăpăţânare, se silea să adoarmă, ceea ce bineînţeles nu izbutea totdeauna. Era destul să-şi închipuie cum aceste braţe caste se vor încolăci într-o zi în jurul grumazului său, cum aceste buze mândre vor răspunde sărutărilor lui, şi ochii aceştia inteligenţi se vor aţinti mângâietor, da, mângâietor, drept în ochii lui, ca să simtă că i se învârteşte capul şi să se piardă pentru o clipă până ce din nou izbucnea indignarea într-însul. Se surprindea năpădit de tot felul de gânduri „ruşinoase”, ca şi cum l-ar fi întărâtat un diavol. I se părea câteodată că în Odinţova se petrecea o schimbare, că
faţa ei căpăta o expresie deosebită, că poate… Dar atunci 56 Eroul romantic al baladei lui Schiller cu acelaşi titlu.
57 Nume dat în literatura germană poeţilor din secolul al XII-lea şi al XIII-lea, care slăveau în operele lor lirice şi epice dragostea şi faptele cavalerilor.
98
izbea cu piciorul în pământ sau scrâşnea din dinţi şi se ameninţa cu pumnul.
Şi totuşi Bazarov nu se înşelase cu totul. Făcuse o puternică impresie asupra imaginaţiei Odinţovei; o preocupa şi se gândea mult la el. În lipsa lui însă nu se plictisea şi nici nu-l aştepta; dar apariţia lui o însufleţea numaidecât. Îi plăcea să rămână singură cu Bazarov şi să stea de vorbă cu el chiar atunci când o supăra sau o jignea în gusturile sau deprinderile ei aristocratice. Parc-ar fi vrut să-l pună la încercare pe el şi totodată să se cerceteze pe sine.
Odată, în timpul unei plimbări prin grădină, Bazarov îi spuse fără veste, cu glas morocănos, că are de gând să plece în curând la ţară, la tatăl lui… Odinţova păli ca şi cum ar fi simţit o împunsătură în inimă, dar o împunsătură atât de puternică încât rămase mirată şi se gândi multă vreme încă
ce putea să însemne aceasta. Bazarov îi anunţase plecarea lui nu cu gândul de a o pune la încercare să vadă ce efect va produce asupra ei; el nu „ticluia” niciodată nimic, în dimineaţa acelei zile îl văzuse pe Timofeici, vechilul tatălui său, fostul său diadka58 din copilărie. Acest Timofeici, un bătrânel ager şi trecut prin multe, cu părul galben spălăcit, cu faţa arămie şi asprită de vânt, cu câte un strop de lacrimă
în ochi, cu pleoapele zbârcite, se ivise pe neaşteptate în faţa lui Bazarov, îmbrăcat într-un suman scurt de postav gros cenuşiu-albatru, încins cu un capăt de curea şi cu cizme smolite în picioare.
— Bună ziua, moşule! strigă Bazarov.
— Bună ziua, tătucule Evgheni Vasilievici, începu bătrânelul zâmbind bucuros, şi toată faţa i se acoperi deodată de o reţea de zbârcituri.
— Ce te aduce pe aici? Te-au trimis cumva după mine?
— Vai de mine, tătucă, cum se poate! bâigui Timofeici (amintindu-şi vorbele severe ale stăpânului sau spuse înainte de plecare). Mă duceam la oraş după treburile boierului, când am auzit de domnia-voastră că aţi fi pe aici, şi atunci 58 Slujitorul care îngrijea băieţii în familiile nobile.
99
m-am abătut din drum, ca să vă văd… Altfel n-aş fi îndrăznit să vă supăr!
— Haide, nu minţi, i-o tăie Bazarov. Ce, drumul spre oraş
trece pe aici?
Timofeici se foi pe loc şi nu răspunse nimic.
— Tata e sănătos?
— Slavă Domnului.
— Dar mama?
— Şi Arina Vlasievna, slavă Domnului.
— M-or fi aşteptând!
Bătrânelul îşi aplecă într-o parte capul smochinit.
— Ah! Evgheni Vasilievici, cum să nu vă aştepte? Dacă mă
credeţi, mă doare inima când mă uit la părinţii dumneavoastră.
— Ei, bine, bine! Nu e nevoie de atâta vorbă. Spune-le că
în curând am să vin acasă.
— Bine, să trăiţi, răspunse Timofeici cu un oftat.
După ce ieşi din casă îşi înfundă şapca pe urechi cu amândouă mâinile, se urcă în bihunca hodorogită ce o lăsase în faţa porţii şi o porni încetişor, la trap, dar nu spre oraş.
În seara aceleiaşi zile, Odinţova era în cabinetul ei cu Bazarov, iar Arkadi se plimba prin salon ascultând-o pe Katia care cânta la pian. Prinţesa se dusese sus în iatacul ei. În genere nu-i suferea pe musafiri şi mai ales pe „zănaticii ăştia noi-veniţi”, cum le zicea ea. În odăile de primire stătea întotdeauna îmbufnată, dar în schimb în iatacul ei, în faţa cameristei, dădea drumul la un şuvoi de vorbe de ocară, de-i sălta scufia pe cap dimpreună cu peruca. Odinţova ştia acest lucru.
— Cum? Te-ai hotărât să pleci? începu ea. Dar făgăduiala dumitale?
Bazarov tresări.
— Ce făgăduială?
— Ai uitat? Trebuia să-mi dai câteva lecţii de chimie.
— Ce să fac! Mă aşteaptă tata; nu mai pot zăbovi. De altfel puteţi să citiţi: Pelouse et Frémy, Notions générales de 100
Chimie. E o carte bună şi scrisă pe-nţelesul tuturor. O să
găsiţi în ea tot ce vă trebuie.
