— Da, cine eşti?

— V-am mai spus că sunt un viitor medic de provincie.

Anna Sergheevna avu un gest de nerăbdare.

— De ce spui asta? N-o crezi nici dumneata. Aşa ar fi 108

putut răspunde Arkadi, dar nu dumneata.

— Dar în ce privinţă Arkadi…

— Încetează! E oare cu putinţă să te satisfacă o activitate atât de modestă şi oare nu eşti acela care afirmi mereu că

pentru dumneata medicina nu exista? Dumneata, atât de ambiţios, medic de provincie? î îmi răspunzi aşa ca să scapi de mine, pentru că. n-ai nicio încredere în mine. Dar ştii, Evgheni Vasilici, ca eu te-aş fi putut înţelege, şi eu am fost săracă şi ambiţioasă ca şi dumneata; am trecut poate prin aceleaşi încercări.

— Toate astea sunt bune, Anna Sergheevna, dar vă rog să

mă iertaţi… nu am în genere obiceiul să mă destăinuiesc, iar între dumneavoastră şi mine este o distanţă atât de mare…

— Ce distanţă? Iar ai să-mi spui că sunt o aristocrată?

Lasă, Evgheni Vasilici, mi se pare că ţi-am dovedit că…

— Dar în afară de asta, o întrerupse Bazarov, ce rost are să vorbim şi să ne gândim la un viitor care în majoritatea cazurilor nu atârnă de noi? Dacă se prezintă prilejul să

realizezi ceva, e foarte bine, iar dacă nu, cel puţin vei fi mulţumit că n-ai pălăvrăgit degeaba dinainte.

— Numeşti pălăvrăgeală o convorbire prietenească… Sau, poate că nu mă socoteşti, ca femeie, vrednică de încrederea dumitale? Ne dispreţuieşti pe toate, nu-i aşa?

— Pe

dumneavoastră

nu

vă

dispreţuiesc,

Anna

Sergheevna, şi o ştiţi.

— Nu, nu ştiu nimic… dar să presupunem că înţeleg de ce nu doreşti să vorbeşti despre viitoarea dumitale activitate, dar despre ceea ce se petrece acum în dumneata…

— Ceea ce se petrece! repetă Bazarov, ca şi cum ar fi vorba de un stat sau de o societate! În orice caz nu-i deloc interesant şi în afară de asta oare poate omul întotdeauna să

spună cu glas tare ce „se petrece” în el?

— Eu nu văd de ce n-am putea spune ce avem pe suflet.

— Dumneavoastră puteţi? întrebă Bazarov.

— Pot, răspunse Anna Sergheevna după o mică şovăială.

Bazarov îşi înclină capul.

109

— Sunteţi mai fericită decât mine.

Anna Sergheevna îl privi întrebător.

— Cum vrei, urmă ea. Şi totuşi ceva parcă îmi spune ca nu ne-am întâlnit în zadar şi că vom fi buni prieteni. Sunt convinsă că această… cum să-i spun… încordare şi reticenţă

vor dispărea în dumneata până la urmă.

— Aţi observat în mine reticenţă şi… cum aţi mai spus…

încordare?

— Da.

Bazarov se ridică şi se apropie de fereastră.

— Şi aţi dori să cunoaşteţi pricina reticenţei mele, aţi dori să ştiţi ce se petrece în mine?

— Da, repetă Odinţova puţin speriată, fără a-şi lămuri încă

de ce.

— Şi n-o să vă supăraţi?

— Nu.

— Nu? Bazarov stătea cu spatele spre ea. Să ştiţi atunci că

vă iubesc, prosteşte, nebuneşte… iată ce aţi izbutit să aflaţi!

Odinţova îşi întinse braţele înainte, iar Bazarov îşi propti fruntea de geamul ferestrei. Se înăbuşea. Îi tremura tot trupul. Dar nu era freamătul sfielii tinereşti, nici dulcea spaimă a primei mărturisiri, în el se zbătea patima, o patimă

puternică şi grea, ce semăna cu ura, ba poate chiar era înrudită cu ea… Odinţovei i se făcu frică şi în acelaşi timp milă de el.

— Evgheni Vasilici, spuse ea cu o blândeţe neaşteptată în glas.

El se întoarse iute, îi aruncă o căutătură lacomă, îi apucă

amândouă mâinile şi o trase deodată la pieptul lui.