— Mătuşa noastră vine la ceai?
— Vine.
Când vorbea, Katia zâmbea foarte drăguţ, timid şi sincer şi privea de jos în sus cu o seriozitate hazlie. Totul în ea era încă fraged şi crud: şi glasul, şi pufuleţul de pe obraz, şi mâinile trandafirii cu palmele mai albe, şi umerii niţel prea înguşti… Roşea tot timpul şi răsufla precipitat.
Odinţova se întoarse către Bazarov.
— Evgheni Vasilici, răsfoieşti din politeţe albumele, dar 87
asta nu te poate distra, începu ea. Mai bine vino lângă noi, să
stăm de vorbă.
Bazarov se apropie.
— Despre ce doriţi să vorbim? întrebă el.
— Despre ce vrei. Te previn însă ca sunt foarte combativă.
— Dumneavoastră?
— Eu. Asta pare a te mira. De ce?
— Pentru că, după cât pot să judec, aveţi o fire liniştită şi rece, iar pentru discuţii aprinse e nevoie de pasiune.
— Cum de ai avut vreme să mă cunoşti atât de repede? în primul rând nu am de loc răbdare şi nu mă dau bătută uşor, poate să ţi-o spună şi Katia, iar în al doilea rând, mă aprind foarte lesne.
Bazarov o privi pe Anna Sergheevna.
— Poate. Dumneavoastră ştiţi mai bine. Aşadar doriţi să
atacăm un subiect, poftim. Eu mă uitam la nişte vederi din Elveţia Saxonă din albumul dumneavoastră, şi aţi spus că
asta nu mă poate distra. Aţi spus-o pentru că presupuneţi că
sunt lipsit de simţ artistic. Într-adevăr îmi lipseşte aşa ceva, dar aceste vederi mă puteau interesa din punct de vedere geologic, de pildă, din punct de vedere al formării munţilor.
— Să am iertare, ca geolog ar fi mai potrivit să cercetezi o carte, o lucrare de specialitate şi nu să te uiţi la nişte poze.
— Poza îmi înfăţişează dintr-odată concret ceea ce într-o carte e expus în zeci de pagini.
Anna Sergheevna tăcu un timp.
— Aşadar n-ai niciun pic de simţ artistic? spuse ea sprijinindu-se cu cotul de masă, ceea ce-i apropia obrazul de-al lui Bazarov. Cum te poţi lipsi de el?
— La ce foloseşte? Îmi daţi voie să vă întreb?
— Dacă n-ar fi decât pentru a putea cunoaşte şi studia oamenii.
Bazarov zâmbi.
— În primul rând, pentru aşa ceva există experienţa vieţii; iar în al doilea rând, vă asigur că nu face să te oboseşti să
studiezi câte un individ în parte. Toţi oamenii seamănă între 88
ei, atât la trup cât şi la suflet; fiecare dintre noi are un creier, o splină, o inimă şi plămâni, alcătuiţi în acelaşi fel; şi aşa numitele calităţi morale sunt aceleaşi la toţi, micile diferenţe nu înseamnă nimic. E suficient un singur exemplar uman pentru a-i cunoaşte pe toţi ceilalţi. Oamenii sunt ca arborii în pădure; niciun botanist nu se va apuca să cerceteze fiecare mesteacăn în parte.
Katia, care alegea fără grabă floare după floare, îşi ridică
nedumerită ochii spre Bazarov şi, când îi întâlni privirea fugară şi nepăsătoare, se îmbujora până la urechi. Anna Sergheevna clătină din cap.
— Arborii din pădure, repetă ea. Aşadar, după părerea dumitale, nu există deosebire între un om prost şi unul deştept, între unul bun şi unul rău?
— Ba da, există: ca între un bolnav şi un om sănătos.
Plămânii unui ofticos nu sunt în aceeaşi stare ca ai dumitale şi ai mei, deşi au aceeaşi conformaţie. Ştim aproximativ de unde provin tarele fizice; iar bolile morale provin dintr-o educaţie greşită, din fel de fel de bazaconii, cu care ni se împuie capul încă din copilărie; într-un cuvânt, din pricina decăderii societăţii, îndreptaţi societatea şi nu vor mai fi boli.
Bazarov spunea toate acestea cu un aer de parcă şi-ar fi zis în sinea lui: „Dacă mă crezi sau nu, mi-e totuna!” îşi trecea încet degetele lungi peste favoriţi, în timp ce ochii îi fugeau de la un colţ la altul al încăperii.
— Şi dumneata crezi, spuse Anna Sergheevna, că atunci când societatea se va îndrepta nu vor mai fi nici oameni proşti, nici oameni răi?
— În orice caz, când societatea va fi bine organizată, nu va mai avea importanţă dacă un om e prost sau deştept, rău sau bun.
— Da înţeleg; toţi vor avea aceeaşi splină.
— Întocmai doamnă.
Odinţova se întoarse spre Arkadi.
