— Dar dumneata ai şti să te dăruieşti?
— Nu pot să ştiu şi n-aş vrea să mă laud.
105
Odinţova nu spuse nimic; Bazarov tăcu. Dinspre salon ajungeau până la el sunetele pianului.
— Ce-i cu Katia de cânta atât de târziu? spuse Odinţova.
Bazarov se ridică.
— E într-adevăr târziu, e timpul să vă culcaţi.
— Mai stai puţin, de ce te grăbeşti… trebuie să-ţi spun ceva.
— Ce anume?
— Stai puţin, şopti Odinţova.
Privirea ei se opri asupra lui. Părea că-l cercetează cu luare aminte.
Bazarov făcu câţiva paşi prin cameră, apoi se apropie deodată de ea şi spuse grăbit:
— Rămâneţi cu bine! îi strânse mâna atât de tare, încât aproape o făcu să ţipe, şi ieşi. Odinţova îşi duse la buze degetele rămase împreunate, suflă peste ele şi deodată se repezi spre uşa, ca şi cum ar fi vrut să-l cheme înapoi. În acea clipă intră camerista în odaie cu o carafă pusă pe o tavă
de argint. Odinţova se opri, îi porunci să plece, se aşeză
iarăşi în jilţ şi căzu pe gânduri. Coada ei se desprinsese şi-i căzuse pe umăr ca un şarpe întunecat. Lampa nu se stinse până târziu în cabinetul Annei Sergheevna care rămase multă vreme nemişcată, trecându-şi din când în când degetele peste braţele ei înfiorate de răcoarea nopţii.
Vreo două ceasuri mai târziu, Bazarov se întoarse în camera lui posomorât, cu cizmele ude de rouă şi cu părul răvăşit. Pe Arkadi îl găsi aşezat la masa de scris cu o carte în mână şi cu surtucul încheiat până sus.
— Nu te-ai culcat încă? spuse el, aproape cu ciudă.
— Ai stat mult astăzi cu Anna Sergheevna, spuse Arkadi, fără a răspunde la întrebare.
— Da, am stat tot timpul cât ai cântat la pian împreună cu Katerina Sergheevna.
— Eu n-am cântat… începu Arkadi şi tăcu. Simţea că-i dau lacrimile şi nu voia să plângă în faţa ironicului său prieten.
106
XVIII
A doua zi, când Odinţova coborî la ceai, Bazarov rămase multă vreme aplecat deasupra ceştii lui şi deodată o privi…
Ea se întoarse spre el ca şi cum ar fi atins-o, iar lui i se păru că peste noapte obrajii ei păliseră uşor. Anna Sergheevna se retrase îndată în camera ei şi nu apăru decât la dejun. De dimineaţă vremea era ploioasă şi nu se puteau face plimbări.
Întreaga societate se adună în salon. Arkadi luă ultimul număr al unei reviste şi începu să citească cu glas tare.
După obiceiul ei, prinţesa întâi se arătă foarte mirată, ca şi cum ar fi făcut ceva necuviincios, apoi îşi pironi privirea răutăcioasă asupra lui, însă Arkadi n-o luă în seamă.
— Evgheni Vasilici, spuse Anna Sergheevna, să mergem la mine… vreau să te întreb… mi-ai vorbit ieri de un manual…
Şi se ridică îndreptându-se spre uşă. Prinţesa îşi roti ochii împrejur de parcă ar fi vrut să spună: „Ia uitaţi-vă, ia uitaţi-vă, cât sunt de mirată!” Apoi iarăşi îşi aţinti ochii asupra lui Arkadi, dar acesta îşi întări glasul şi, schimbând o privire cu Katia, lângă care şedea, urmă mai departe cu cititul.
Cu paşi repezi Odinţova ajunse în cabinetul ei. Bazarov o urma grăbit, fără să-şi ridice ochii, prinzând doar cu urechea foşnetul uşor al rochiei de mătase ce luneca în faţa lui.
Odinţova se lăsă în acelaşi jilţ pe care şezuse în ajun, iar Bazarov îşi reluă şi el locul.
— Cum se numeşte cartea aceea? începu ea după o scurtă
tăcere.
— Pelouse et Frémy, Notions générales… răspunse Bazarov. De altfel, pot să vă mai recomand pe Ganot, Traité élémentaire de physique expérimentale. În lucrarea aceasta desenele sunt mai clare şi, în general, manualul este…
Odinţova îl opri ridicând mâna.
— Evgheni Vasilici, iartă-mă, dar nu te-am chemat aici ca 107
să discutăm despre manuale. Am vrut să reluăm discuţia noastră de aseară. Ai plecat atât de brusc… Dar n-o să te plictisească?
— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, Anna Sergheevna.
Dar despre ce vorbeam noi aseară?
Odinţova îi aruncă o privire piezişă.
— Mi se pare că vorbeam despre fericire. Ţi-am povestit despre mine. Fiindcă veni vorba, am pomenit de cuvântul
„fericire”. Spune-mi de ce chiar şi atunci când ne bucurăm, de pildă, de muzică sau de o seară frumoasă, sau de o conversaţie cu oameni simpatici, de ce toate acestea le simţim mai mult ca un ecou al unei fericirii nemăsurate, care există pe undeva decât car o fericire reală, adică una de care ne-am bucura în adevăr? Cum se explică asta? Sau poate că
dumneata nu simţi nimic de felul ăsta?
— Cunoaşteţi zicala: „Omul râvneşte întotdeauna la ceea ce nu are”? fu răspunsul lui Bazarov. De altminteri dumneavoastră mi-aţi spus ieri că nu sunteţi mulţumită. Mie însă nu-mi trec prin cap asemenea gânduri.
— Poate că ţi se par caraghioase?
— Nu, dar nu-mi trec prin cap.
— Adevărat? Aş dori foarte mult să ştiu la ce te gândeşti dumneata.
— Cum aţi spus? Nu vă înţeleg.
— Ascultă, de mult voiam să am o explicaţie cu dumneata.
Nu e nevoie să ţi-o spun, o ştii şi singur, nu eşti un om obişnuit. Eşti încă tânăr, ai viaţa înainte. Pentru ce te pregăteşti? Ce aştepţi de la viitor? Vreau să spun, ce ţel urmăreşti, încotro te îndrepţi, ce ai în suflet? Într-un cuvânt, cine eşti şi ce eşti?
— Mă surprindeţi, Anna Sergheevna. Ştiţi bine că mă ocup cu ştiinţele naturale, iar cine sunt…
