— Nu înţelegi… Totuşi ţi-o explici într-un fel oarecare?

— Da… presupun că rămâneţi în acelaşi loc pentru că

sunteţi răsfăţată, pentru că vă place mult confortul şi rămâneţi nepăsătoare faţă de toate celelalte.

Odinţova zâmbi iarăşi.

— Într-adevăr nu vrei să crezi că aş fi în stare să mă

pasioneze ceva?

Bazarov o privi pe sub sprâncene.

— Din curiozitate, poate; dar nu într-alt fel.

— Adevărat? Ei, acum înţeleg de ce ne potrivim aşa de bine. Eşti la fel ca şi mine.

— Ne potrivim… îngâna pe înfundate Bazarov.

— Dar… uitasem că vrei să pleci.

Bazarov se ridică în picioare. Lampa ardea molcom în mijlocul odăii întunecate, intime, cu miros plăcut. Storul se legăna din când în când şi lăsa să intre răcoarea tulburătoare a nopţii, şoaptele ei misterioase. Odinţova nu făcea nicio mişcare, o tulburare tainică o cuprindea însă

încetul cu încetul, învăluindu-l şi pe Bazarov. Îşi dădu deodată scama ca era singur cu o femeie tânără şi frumoasă…

— Unde pleci? rosti ea tărăgănat.

El nu răspunse nimic şi se lăsă pe scaun.

103

— Aşadar socoteşti că sunt o fiinţă senină, fragilă şi răsfăţată, urmă ea cu acelaşi glas fără să-şi ia ochii de la fereastră. Iar eu ştiu despre mine că sunt toarte nefericită.

— Dumneavoastră nefericită! De ce? E cu putinţă să daţi importanţă unor bârfeli josnice?

Odinţova se posomorî, se simţi înciudată că o înţelesese astfel.

— Bârfelile astea nici măcar nu mă fac să râd, Evgheni Vasilici, şi sunt prea mândră ca să le îngădui să mă

neliniştească. Sunt nefericită din pricină că… nu simt în mine dorinţa, pofta de a trăi. Mă priveşti cu neîncredere şi desigur gândeşti: „Asta o spune o «aristocrată» îmbrăcată

toată în dantele, stând într-un jilţ de catifea”. Mărturisesc: îmi place ceea ce numeşti dumneata confort şi în acelaşi timp doresc prea puţin să trăiesc. Împacă cum vrei această

contrazicere. De altfel, în ochii dumitale toate acestea nu sunt decât romantism.

Bazarov clătină din cap.

— Sunteţi sănătoasă, independentă, bogată. Ce se poate cere mai mult? Ce mai doriţi?

— Ce mai doresc, repetă Odinţova şi suspină. Sunt foarte obosită, sunt bătrână, mi se pare ca trăiesc de o veşnicie. Da, sunt bătrână, adăugă ea trăgându-şi încet capetele mantilei pe braţele goale. Ochii ei se întâlniră cu ai lui Bazarov şi roşi uşor. Am în urma mea atâtea amintiri: viaţa la Petersburg, bogăţie, apoi sărăcie, apoi moartea tatii, căsătoria, apoi călătoria în străinătate… Multe amintiri, dar nimic vrednic de a fi ţinut minte, iar în viitor, în faţa mea, o cale lungă, lungă, fără ţel… Nici nu am dorinţa să merg înainte.

— Sunteţi atât de dezamăgită? întrebă Bazarov.

— Nu, rosti tărăgănat Odinţova, dar nu sunt satisfăcută.

Mi se pare că dacă aş putea să mă leg puternic de ceva…

— Aţi vrea să iubiţi, o întrerupse Bazarov, dar nu puteţi.

Asta este nenorocirea dumneavoastră.

Odinţova începu să-şi cerceteze mânecile mantilei.

— Oare eu nu pot iubi? întrebă ea.

104

— Mă îndoiesc! Numai că am numit asta greşit o nenorocire. Mai degrabă cel căruia i se întâmplă aceasta e vrednic de compătimire.

— I se întâmplă ce?

— Să se îndrăgostească.

— Dar dumneata de unde ştii asta?

— Din auzite, răspunse el înciudat.

„Cochetezi, gândea el. Te plictiseşti şi mă întărâţi pentru că n-ai ce face, iar eu…” Într-adevăr inima i se rupea în bucăţi.

— În afară de asta poate că sunteţi prea pretenţioasă, spuse el, cu trupul aplecat înainte, jucându-se cu franjurile jilţului.

— Poate. După părerea mea, ori tot, ori nimic. Viaţă pentru viaţă. Dacă ai luat-o pe a mea, dă-mi-o pe a ta, dar atunci fără păreri de rău şi fără întoarcere. Dacă nu, mai bine de loc.

— Da, observă Bazarov. E o condiţie dreaptă şi mă mir cum până acum… n-aţi găsit ceea ce căutaţi.

— Crezi dumneata că e uşor să te dăruieşti pe deplin unui lucru?

— Nu-i uşor dacă începi să socoteşti, să aştepţi şi pui prea mult preţ pe tine, în sfârşit, când faci prea mare caz de persoana ta, şi îţi dai prea multă importanţă; dar e foarte uşor să te dăruieşti fără să stai pe gânduri.

— Dar cum să nu te preţuieşti pe tine? Dacă nu valorez nimic, cui i-ar mai trebui devotamentul meu?

— Asta nu mă mai priveşte. E treaba celuilalt să cerceteze cât valorez. Principalul e să ştii să te dăruieşti.

Odinţova se desprinse de lângă speteaza jilţului.

— Dumneata vorbeşti, începu ea, ca şi cum ai fi trecut prin toate astea.

— Numai fiindcă a venit vorba, Anna Sergheevna, altminteri toate acestea nu-s de competenţa mea.