XVII

Vremea, e lucru ştiut, uneori zboară ca pasărea, alteori se târăşte ca viermele; dar omul se simte deosebit de bine atunci când nici nu bagă de seamă dacă trece repede sau încet. Astfel au petrecut Arkadi şi Bazarov vreo cincisprezece zile la Odinţova. Contribuise la aceasta şi ordinea pe care o înscăunase ea în casă ca şi în viaţa ei. O respecta riguros şi-i silea şi pe ceilalţi să i se supună. Peste zi fiecare lucru se săvârşea la timpul său. Dimineaţa, exact la opt, întreaga societate se aduna la ceai; între ceai şi dejun, fiecare făcea ce voia, iar gazda avea treabă cu administratorul (moşia era dată în arendă), cu majordomul sau cu chelăriţa. Înainte de 95

cină societatea se aduna iarăşi pentru a sta de vorbă sau a face lectură, iar seara era destinată plimbării, jocului de cărţi sau muzicii. La zece şi jumătate Anna Sergheevna se retrăgea în iatacul ei, dădea ordine pentru a doua zi şi se culca. Viaţa aceasta măsurată şi întrucâtva solemnă nu-i plăcea lui Bazarov. „Totul merge ca pe şine”, spunea el. Lacheii în livrea şi majordomii plini de demnitate jigneau sentimentele lui democratice. Găsea că, dacă aşa stăteau lucrurile, ar fi fost potrivit să se cineze în frac şi cu cravată albă, ca la englezi.

Odată vorbise despre acest lucru cu Anna Sergheevna. Gazda se purta în aşa fel încât nimeni nu se sfia să-şi exprime părerile în faţa ei. Îl ascultase şi îi spusese: „Din punctul dumitale de vedere ai dreptate şi poate că în adevăr trăiesc ca o cucoană mare; dar la ţară nu se poate trăi fără ordine, te-ar copleşi plictiseala” şi nu schimbă nimic în traiul ei. Bazarov bombănea. Dar atât el cât şi Arkadi, tocmai din pricina asta, duceau la Odinţova o viaţă atât de plăcută, pentru că toate mergeau în casa ei „ca pe roate”. Cu toate acestea în cei doi tineri, chiar din primele zile de şedere la Nikolskoie, se produsese o schimbare. Bazarov, faţă de care Anna Sergheevna era vădit binevoitoare, deşi arareori se întâmpla să fie de aceeaşi părere cu el, trăda o nelinişte neobişnuită

lui: se irita uşor, vorbea în silă, avea o privire furioasă şi nu putea sta locului de parcă îl rodea ceva, iar Arkadi, care îşi spuse definitiv în sinea lui că e îndrăgostit de Odinţova, căzuse într-un fel de molcomă melancolie, ceea ce nu-l împiedica însă să se apropie de Katia, înnodând cu ea legături de duioasă prietenie. „Ea nu mă preţuieşte! Nu-i nimic!… În schimb fiinţa asta bună nu mă respinge”, gândea el, iar inima i se umplea de un sentiment de nobilă

resemnare. Katia simţea nedesluşit că el căuta un fel de mângâiere în preajma ei şi nu-i refuza nici lui, nici sieşi, plăcerea nevinovată a acestei prietenii, în parte sfioasă, în parte plină de încredere. În prezenţa Annei Sergheevna nu-şi vorbeau. Katia întotdeauna se închidea în ea sub privirea ageră a surorii sale, iar Arkadi, după cum se cuvine unui 96

îndrăgostit când se află lângă obiectul dragostei lui, nu mai avea ochi decât pentru ea, dar bine nu se simţea decât cu Katia. Îşi dădea seama că nu e în stare s-o captiveze, pe Odinţova; se fâstâcea şi se pierdea când rămâneau singuri; şi nici. dânsa nu ştia ce să-i spună, era prea tânăr. Dimpotrivă, cu Katia. Arkadi se simţea în largul lui. Se purta cu ea cu îngăduinţă, n-o împiedica să-şi exprime impresiile ce i le trezea muzica, lectura unei nuvele, a unor versuri, sau alte fleacuri, fără să-şi dea seama că aceste fleacuri îl interesau şi pe el. La rândul ei, Katia nu-i stânjenea melancolia. Arkadi se simţea bine cu Katia, iar Odinţova cu Bazarov; şi de aceea, de obicei, se întâmpla ca cele două perechi, după ce stăteau puţin împreună, să se îndrepte fiecare în altă parte, mai ales în timpul plimbărilor. Katia adora natura, iar Arkadi o iubea şi el deşi nu îndrăznea s-o mărturisească; Odinţova era destul de nepăsătoare faţă de natură, ca şi Bazarov. Cei doi prieteni fiind aproape mereu despărţiţi, relaţiile dintre ei începură să se schimbe. Bazarov încetase de a mai vorbi cu Arkadi despre Odinţova, încetase chiar să critice

„deprinderile ei aristocratice”. E drept că pe Katia o lăuda ca şi înainte, numai că îl sfătuia pe Arkadi să-i tempereze tendinţele spre sentimentalism, dar laudele lui de data aceasta erau rostite pe fugă, sfaturile cam reci, şi îndeobşte stătea mult mai puţin de vorbă cu Arkadi decât înainte… Îl ocolea şi parcă se ruşina de el…

Arkadi îşi dădea seama de toate acestea, dar îşi păstra gândurile pentru el.

Adevărata pricină a tuturor acestor „schimbări” era sentimentul pe care Odinţova i-l inspira lui Bazarov, un sentiment care îl chinuia şi îl scotea din fire şi de care s-ar fi lepădat îndată cu un hohot de râs dispreţuitor şi ocări pline de cinism dacă cineva ar fi cutezat să facă vreo aluzie cât de îndepărtată la cele ce se petreceau în el. Bazarov era mare amator de femei şi de frumuseţe feminină, dar dragostea în sens ideal sau romantic, după cum spunea el, o numea neghiobie, o aiureală de neiertat, iar sentimentele cavalereşti 97

le socotea a fi un soi de monstruozitate sau boală, şi nu o dată îşi exprimase mirarea că Toggenburg56, cu toţi minnesänger 57-ii şi trubadurii lui, n-a fost internat la balamuc. „Dacă-ţi place o femeie, spunea el, caută să-ţi atingi scopul, iar dacă nu se poate, atâta pagubă, întoarce-i spatele, că nu s-a sfârşit lumea cu ea.” Odinţova îi plăcea.

Zvonurile ce se răspândiseră pe socoteala ei, libertatea şi independenţa ei de gândire, simpatia vădită faţă de el, totul părea a fi în favoarea lui. Înţelese însă repede că nu-şi va

„atinge scopul” cu ea, dar spre marea lui uimire, nu se simţea în stare să plece de lângă dânsa. Sângele i se aprindea de îndată ce se gândea la ea. Ar fi stăvilit el uşor pornirile sângelui, dar pătrunsese în el ceva nou, ceva ce nu voise niciodată să admită, de care râsese totdeauna şi care îi jignea mândria. În discuţiile cu Anna Sergheevna îşi arăta mai mult decât înainte dispreţul rece faţă de tot ce e romantic, dar, odată rămas singur, recunoştea cu indignare că şi el ajunsese romantic. Atunci pleca în pădure, umbla cu paşi mari rupând crengile ce i se iveau în cale, blestemând-o printre dinţi atât pe ea cât şi pe el; sau se căţăra în podul cu fân de deasupra hambarului şi, închizând ochii cu încăpăţânare, se silea să adoarmă, ceea ce bineînţeles nu izbutea totdeauna. Era destul să-şi închipuie cum aceste braţe caste se vor încolăci într-o zi în jurul grumazului său, cum aceste buze mândre vor răspunde sărutărilor lui, şi ochii aceştia inteligenţi se vor aţinti mângâietor, da, mângâietor, drept în ochii lui, ca să simtă că i se învârteşte capul şi să se piardă pentru o clipă până ce din nou izbucnea indignarea într-însul. Se surprindea năpădit de tot felul de gânduri „ruşinoase”, ca şi cum l-ar fi întărâtat un diavol. I se părea câteodată că în Odinţova se petrecea o schimbare, că

faţa ei căpăta o expresie deosebită, că poate… Dar atunci 56 Eroul romantic al baladei lui Schiller cu acelaşi titlu.

57 Nume dat în literatura germană poeţilor din secolul al XII-lea şi al XIII-lea, care slăveau în operele lor lirice şi epice dragostea şi faptele cavalerilor.

98

izbea cu piciorul în pământ sau scrâşnea din dinţi şi se ameninţa cu pumnul.

Şi totuşi Bazarov nu se înşelase cu totul. Făcuse o puternică impresie asupra imaginaţiei Odinţovei; o preocupa şi se gândea mult la el. În lipsa lui însă nu se plictisea şi nici nu-l aştepta; dar apariţia lui o însufleţea numaidecât. Îi plăcea să rămână singură cu Bazarov şi să stea de vorbă cu el chiar atunci când o supăra sau o jignea în gusturile sau deprinderile ei aristocratice. Parc-ar fi vrut să-l pună la încercare pe el şi totodată să se cerceteze pe sine.

Odată, în timpul unei plimbări prin grădină, Bazarov îi spuse fără veste, cu glas morocănos, că are de gând să plece în curând la ţară, la tatăl lui… Odinţova păli ca şi cum ar fi simţit o împunsătură în inimă, dar o împunsătură atât de puternică încât rămase mirată şi se gândi multă vreme încă

ce putea să însemne aceasta. Bazarov îi anunţase plecarea lui nu cu gândul de a o pune la încercare să vadă ce efect va produce asupra ei; el nu „ticluia” niciodată nimic, în dimineaţa acelei zile îl văzuse pe Timofeici, vechilul tatălui său, fostul său diadka58 din copilărie. Acest Timofeici, un bătrânel ager şi trecut prin multe, cu părul galben spălăcit, cu faţa arămie şi asprită de vânt, cu câte un strop de lacrimă

în ochi, cu pleoapele zbârcite, se ivise pe neaşteptate în faţa lui Bazarov, îmbrăcat într-un suman scurt de postav gros cenuşiu-albatru, încins cu un capăt de curea şi cu cizme smolite în picioare.

— Bună ziua, moşule! strigă Bazarov.

— Bună ziua, tătucule Evgheni Vasilievici, începu bătrânelul zâmbind bucuros, şi toată faţa i se acoperi deodată de o reţea de zbârcituri.

— Ce te aduce pe aici? Te-au trimis cumva după mine?

— Vai de mine, tătucă, cum se poate! bâigui Timofeici (amintindu-şi vorbele severe ale stăpânului sau spuse înainte de plecare). Mă duceam la oraş după treburile boierului, când am auzit de domnia-voastră că aţi fi pe aici, şi atunci 58 Slujitorul care îngrijea băieţii în familiile nobile.

99

m-am abătut din drum, ca să vă văd… Altfel n-aş fi îndrăznit să vă supăr!

— Haide, nu minţi, i-o tăie Bazarov. Ce, drumul spre oraş

trece pe aici?

Timofeici se foi pe loc şi nu răspunse nimic.

— Tata e sănătos?

— Slavă Domnului.

— Dar mama?

— Şi Arina Vlasievna, slavă Domnului.

— M-or fi aşteptând!

Bătrânelul îşi aplecă într-o parte capul smochinit.

— Ah! Evgheni Vasilievici, cum să nu vă aştepte? Dacă mă

credeţi, mă doare inima când mă uit la părinţii dumneavoastră.

— Ei, bine, bine! Nu e nevoie de atâta vorbă. Spune-le că

în curând am să vin acasă.

— Bine, să trăiţi, răspunse Timofeici cu un oftat.

După ce ieşi din casă îşi înfundă şapca pe urechi cu amândouă mâinile, se urcă în bihunca hodorogită ce o lăsase în faţa porţii şi o porni încetişor, la trap, dar nu spre oraş.

În seara aceleiaşi zile, Odinţova era în cabinetul ei cu Bazarov, iar Arkadi se plimba prin salon ascultând-o pe Katia care cânta la pian. Prinţesa se dusese sus în iatacul ei. În genere nu-i suferea pe musafiri şi mai ales pe „zănaticii ăştia noi-veniţi”, cum le zicea ea. În odăile de primire stătea întotdeauna îmbufnată, dar în schimb în iatacul ei, în faţa cameristei, dădea drumul la un şuvoi de vorbe de ocară, de-i sălta scufia pe cap dimpreună cu peruca. Odinţova ştia acest lucru.

— Cum? Te-ai hotărât să pleci? începu ea. Dar făgăduiala dumitale?

Bazarov tresări.

— Ce făgăduială?

— Ai uitat? Trebuia să-mi dai câteva lecţii de chimie.

— Ce să fac! Mă aşteaptă tata; nu mai pot zăbovi. De altfel puteţi să citiţi: Pelouse et Frémy, Notions générales de 100

Chimie. E o carte bună şi scrisă pe-nţelesul tuturor. O să

găsiţi în ea tot ce vă trebuie.