Îndepărtându-se, ea îşi întoarse capul, şi-i zâmbi lui Arkadi de rămas bun. Acesta făcu o plecăciune adâncă, se uită în urma ei (cât de zvelt îi părea trupul învăluit în luciul metalic al mătăsii negre!), şi, la gândul ca „în clipa asta ea poate a şi uitat că exist”, simţi în suflet o dulce resemnare…
— Ei, cum a fost? îl întrebă Bazarov pe Arkadi, îndată ce acesta se întoarse la colţul lor. A fost plăcut? Mi-a spus adineauri un domn că această doamnă este ceva-ceva; dar acest domn cred că-i cam tembel. Spune, ţie cum îţi pare, e chiar… ceva-ceva?
— Nu prea înţeleg acest epitet, răspunse Arkadi.
— Ia te uită! Ce naiv!
— În cazul acesta nu-l înţeleg pe domnul tău. Odinţova e fermecătoare, asta fără îndoială, dar se comportă atât de rece şi de rezervată, încât…
— Se ştie că apele liniştite… ştii tu… îl întrerupse Bazarov.
Spui că e rece. Tocmai asta îi măreşte farmecul. Ţie nu-ţi place îngheţata?
— Poate, răspunse Arkadi, nu pot să-mi dau scama.
Doreşte să te cunoască şi m-a rugat să re aduc la ea.
— Îmi închipui cum m-ai descris! De altfel n-ai făcut rău.
Du-mă la ea. Oricine ar fi, o frumuseţe cuceritoare adulată
de provincie sau o émancipée în genul Kukşinei, are nişte 79
umeri cum rar se văd.
Cinismul lui Bazarov îl şocă pe Arkadi; dar cum se întâmplă adesea, acesta îşi mustră prietenul pentru cu totul altceva decât ceea ce îl supărase…
— De ce nu vrei să admiţi libertatea de gândire! a femei?
spuse el cu jumătate glas.
— Pentru că, frăţioare, după cât am observat, femeile care au libertate de gândire sunt toate urâte foc.
Cu aceasta discuţia se curmă. Cei doi tineri plecară îndată
după supeu. Kukşina râse nervos şi răutăcios în urma lor, dar râsul ei suna cam stânjenit. Era adânc jignită în amorul ei propriu de faptul că niciunul, nici celălalt nu-i dăduseră
nicio atenţie. Rămase la bal printre cei din urmă şi după ora trei noaptea dansă cu Sitnikov o polcă-mazurcă după moda pariziană. Cu acest spectacol se încheie serbarea guvernatorului.
XV
— Să vedem cărei specii de mamifere îi aparţine această
persoană, spunea a doua zi Bazarov lui Arkadi, urcând scara hotelului la care trăsese Odinţova. Nasul meu simte că aici e ceva dubios.
— Mă mir de tine! exclamă Arkadi. Cum? Tu Bazarov, să
accepţi morala aceasta îngustă pe care…
— Caraghios mai eşti! îl întrerupse cu nepăsare Bazarov.
Nu ştii că în limbajul nostru şi pentru alde noi, „ceva dubios”
înseamnă tocmai pe dos, că e ceva de câştigat. Nu mi-ai spus chiar tu astăzi ca a făcut o căsătorie ciudată, deşi după
părerea mea nu e de loc ciudat să te căsătoreşti cu un bătrân bogat, ba chiar dimpotrivă e foarte înţelept. Eu nu mă iau 80
după vorbele scornite pe seama ei în oraş, dar îmi place să
cred, după cum o spune luminatul nostru guvernator, că nu sunt lipsite de temei.
Arkadi nu răspunse nimic şi bătu la uşă. Un tânăr lacheu în livrea îi introduse pe cei doi amici într-o cameră mare, prost mobilată, cum sunt toate camerele hotelurilor din Rusia, dar plină de flori. Peste puţin se arătă şi Odinţova îmbrăcată cu o rochie simplă, de dimineaţă. Părea şi mai tânără în lumina soarelui de primăvară. Arkadi îl prezentă pe Bazarov şi văzu spre marea lui mirare că acesta părea intimidat, pe când Odinţova îşi păstra toată liniştea, ca în ajun. Bazarov simţise şi el că se intimidase, ceea ce îl înciudă. „Asta-i bună! M-am speriat de o muiere!” gândi el şi, tolănindu-se pe un fotoliu ca Sitnikov, începu să vorbească
cu o dezinvoltură exagerată, în timp ce Odinţova îl privea ţintă cu ochii ei limpezi.
Anna Sergheevna Odinţova era fiica lui Serghei Nikolaievici Ioktiov, renumit ca bărbat frumos, om de afaceri şi jucător de cărţi, care a reuşit să se menţină la suprafaţă şi să
stârnească multă vâlvă în jurul lui vreo cincisprezece ani, la Petersburg şi Moscova; a sfârşit prin a-şi pierde tot avutul la cărţi şi a fost nevoit să se stabilească la ţară unde a şi murit curând după aceea, lăsând o foarte mică avere celor două
fiice ale lui: Anna de douăzeci de ani şi Katerina de doisprezece. Mama lor, din neamul scăpătat al prinţilor X., s-a stins la Petersburg, pe când bărbatul ei se găsea încă în plină strălucire. Situaţia Annei după moartea tatălui ei era foarte grea. Educaţia aleasă pe care o căpătase la Petersburg n-o pregătise de loc pentru grijile casei şi ale gospodăriei, pentru viaţa de la ţară. Nu cunoştea pe nimeni în tot ţinutul şi nu avea cui cere un sfat. Tatăl ei căutase să evite legăturile cu vecinii; îi dispreţuia, iar aceştia îi răspundeau cu aceeaşi monedă. Totuşi Anna nu-şi pierdu cumpătul şi trimise îndată
după sora mamei ei, prinţesa Avdotia Stepanovna X., o bătrână rea şi îngâmfată care, odată stabilită în casa nepoatei sale, îşi luă odăile cele mai frumoase şi nu făcea 81
altceva decât să bombăne şi să bodogănească de dimineaţă
până seara. Până şi în grădină se plimba numai însoţită de unicul ei iobag, un lacheu posomorât, cu o livrea ponosită de culoarea mazării cu galon albastru şi un tricorn pe cap. Anna îndura răbdătoare toate ciudăţeniile mătuşii ei, se ocupa câte puţin de educaţia surorii sale şi părea că aproape se împăcase cu gândul de a se ofili în acest colţ pierdut de ţară.
Dar soarta îi hărăzea altceva. Întâmplător o văzu un oarecare Odinţov, un om foarte bogat, de vreo patruzeci şi şase de ani, un original, un ipohondru, buhăit, greoi şi acru, dar care nu era prost şi nici rău. Se îndrăgosti de ea şi îi ceru mâna.
