— Dar îţi aminteşti: m-ai asigurat că o carte nu poate înlocui… Am uitat cum te-ai exprimat, dar înţelegi ce vreau să spun, nu-i aşa?

— Ce să fac? repetă Bazarov.

— De ce să pleci? spuse Odinţova cu glas scăzut.

El o privi. Ea îşi răsturnase capul pe speteaza fotoliului, iar braţele dezgolite până la cot şi le încrucişase pe piept.

Părea mai palidă la lumina lămpii acoperite cu un abajur de hârtie dantelată. O rochie albă, largă, o învăluia aproape întreagă în faldurile ei moi; abia i se zăreau vârfurile picioarelor pe care le ţinea de asemenea încrucişate.

— Şi de ce-aş rămâne? răspunse Bazarov.

Odinţova îşi întoarse uşor capul.

— Cum, de ce? Te plictiseşti la mine? Sau crezi că nimănui n-are să-i pară rău după dumneata?

— Sunt convins de asta.

Odinţova tăcu un timp.

— Te înşeli. De altfel nici nu te cred. Nu se poate s-o fi spus serios. Bazarov rămase nemişcat. Evgheni Vasilici, de ce taci?

— Ce vreţi să vă spun? În genere nu face să-ţi pară rău după nimeni, şi cu atât mai puţin după mine.

— Pentru ce asta?

— Sunt un om serios, neinteresant. Nu ştiu să vorbesc.

— Cauţi complimente, Evgheni Vasilievici.

— Nu-mi stă în obicei. Oare nu ştiţi că latura convenţională a vieţii îmi este străină? Acea latură pe care dumneavoastră o preţuiţi atâta?

Odinţova muşcă puţin colţul batistei.

— Poţi să crezi ce vrei; dar după plecarea dumitale, am să

mă plictisesc.

— Rămâne Arkadi, spuse Bazarov.

Odinţova dădu uşor din umeri.

— O să mă plictisesc, repetă ea.

101

— Adevărat? În orice caz n-o să vă plictisiţi multă vreme.

— De ce crezi asta?

— Pentru că singură mi-aţi spus că nu vă plictisiţi decât atunci când se strică orânduiala vieţii dumneavoastră. V-aţi rostuit viaţa atât de perfect, atât de ireproşabil, încât nu mai poate încăpea în ea nici plictiseala, nici urâtul şi niciun fel de sentimente apăsătoare…

— Şi dumneata găseşti că sunt ireproşabilă, vreau să spun ca mi-am orânduit viaţa atât de perfect?

— Şi încă cum! Bunăoară: peste câteva minute ceasul va bate ora zece şi ştiu dinainte că o să mă alungaţi.

— Nu, n-am să te alung, Evgheni Vasilici. Poţi să rămâi.

Deschide, te rog, fereastra asta, parcă mi-e prea cald.

Bazarov se ridică şi împinse fereastra, care se deschise larg, cu un pocnet… Nu se aşteptase nici el să se deschidă

atât de lesne. Mâinile îi tremurau. Noaptea întunecată şi blândă intră în odaie cu cerul ei aproape negru, foşnetul uşor al copacilor şi mirosul proaspăt al aerului, slobod şi curat.

— Dă, te rog, storul în jos şi ia loc, spuse Odinţova. Aş

vrea să mai stăm de vorbă înainte de plecare. Povesteşte-mi ceva despre dumneata. Niciodată nu vorbeşti despre dumneata.

— Caut să vorbesc cu dumneavoastră despre lucruri folositoare, Anna Sergheevna.

— Eşti prea modest… Dar aş vrea să aflu câte ceva despre dumneata, despre familia, despre tatăl dumitale de dragul căruia ne părăseşti.

„Pentru ce spune astfel de vorbe?” gândea Bazarov.

— Toate astea nu sunt de fel interesante, rosti el cu glas tare, mai ales pentru dumneavoastră. Noi suntem oameni de rând…

— Iară eu, după părerea dumitale, sunt o aristocrată?

Bazarov îşi ridică ochii spre Odinţova.

— Da, făcu el, cât se poate de tăios.

Ea zâmbi ironic.

— Văd că mă cunoşti prea puţin, deşi afirmi că toţi 102

oamenii seamănă între ei şi că nu face să-i studiezi. Am să-ţi povestesc odată viaţa mea… Dar mai întâi povesteşte-mi-o pe a dumitale.

— Vă cunosc prea puţin, repetă Bazarov. Poate că aveţi dreptate; poate că într-adevăr orice om e o enigmă. De exemplu dumneavoastră evitaţi societatea pentru că vă

plictiseşte şi aţi poftit la dumneavoastră doi studenţi. De ce cu inteligenţa şi frumuseţea dumneavoastră staţi la ţară?

— Cum? Cum ai spus? interveni cu vioiciune Odinţova.

Cu… frumuseţea mea?

Bazarov se încruntă.

— N-are importanţă, mormăi el, am vrut să spun că nu înţeleg prea bine de ce v-aţi stabilit la ţară.