Katia se apropie fără chef de pian; iar Arkadi, deşi într-adevăr era amator de muzică, o urmă şi el fără chef. I se părea că Odinţova vrea să scape de el, iar în fundul inimii sale, ca la orice tânăr de vârsta lui, începea să mijească o simţire tulbure şi chinuitoare care semăna cu primii fiori ai iubirii. Katia deschise pianul şi, fără să-l privească, întrebă

cu jumătate de glas pe Arkadi:

— Ce aţi vrea să vă cânt?

— Ce doriţi, răspunse cu indiferenţă Arkadi.

— Ce muzică preferaţi? repetă Katia fără să-şi schimbe poziţia.

— Cea clasică, răspunse pe acelaşi ton Arkadi.

— Vă place Mozart?

— Îmi place Mozart.

Katia scoase Sonata-fantezir în do minor a lui Mozart.

Cânta foarte bine, deşi cam scolastic şi rece. Cu ochii aţintiţi pe note şi buzele strânse, şedea dreaptă şi nemişcată; abia spre sfârşitul sonatei, faţa i se îmbujoră şi o şuviţă mică de păr îi lunecă peste sprinceana neagră.

91

Arkadi rămase deosebit de impresionat de ultima parte a sonatei, acea parte în care, prin voioşia fermecătoare a melodiei senine, răzbat fără veste accente de o tristeţe adânca, aproape tragică… Însă gândurile trezite în el de muzica lui Mozart nu se îndreptau spre Katia. Privind-o, gândea numai atâta: „Nu cântă rău domnişoara asta şi nici ea nu e urâtă”.

După ce sfârşi de cântat sonata, Katia îl întreba fără să-şi ia mâinile de pe clape:

— E de ajuns?

Arkadi îi răspunse că nu vrea s-o obosească mai mult şi aduse vorba despre Mozart. O întrebă dacă alesese singură

sonata sau o povăţuise cineva. Katia însă îi răspunse monosilabic; se închisese în ea. Când i se întâmpla acest lucru nu-şi revenea uşor şi faţa ei căpăta o expresie de încăpăţânare, aproape obtuză. Nu s-ar fi putut spune că era sfioasă, ci mai curând neîncrezătoare şi puţin intimidată de sora ei care o crescuse, ceea ce bineînţeles aceasta nici nu bănuia. Arkadi sfârşi prin a chema la el pe Fifi care venise din nou în salon şi, pentru a-şi ascunde stinghereala, o mângâie pe cap zâmbind binevoitor. Katia se întoarse iar la florile ei.

Între timp Bazarov dubla mereu miza. Anna Sergheevna juca cu iscusinţă, iar Porfiri Platonîci nu se dădea nici el bătut. Bazarov pierdu şi, deşi suma nu era importantă, era un lucru neplăcut pentru el. În timpul cinei Anna Sergheevna aduse din nou vorba despre botanică.

— Să mergem să ne plimbăm mâine dimineaţă, îi spuse ea.

Vreau să aflu de la dumneata denumirile latineşti ale plantelor de câmp şi însuşirile lor.

— La ce vă trebuiesc denumirile latineşti? întrebă Bazarov.

— În toate e nevoie de ordine, răspunse ea.

— Ce femeie minunată e Anna Sergheevna! exclamă Arkadi când rămase singur cu prietenul său în camera ce li se pusese la dispoziţie.

— Da, răspunse Bazarov, e o femeie cu cap. Cu multă

92

experienţă.

— În ce sens o spui, Evgheni Vasilievici?

— În sensul cel bun, în cel bun, frăţioare Arkadi Nikolaevici! Sunt convins că şi moşia şi-o administrează

foarte bine. Dar minunea acestei case nu este ea, ci sora ei.

— Cum? Negricioasa aceea?

— Da, negricioasa aceea. În ea e prospeţimea, ceva neprihănit, sperios şi tăcut, şi tot ce vrei. Iată de cine face să

te ocupi. Din ea poţi încă scoate ce vrei, pe când cealaltă e trecută prin multe.

Arkadi nu-i răspunse nimic şi amândoi prietenii se culcară, fiecare cu gândurile lui.

Anna Sergheevna se gândea şi ea în seara aceea la oaspeţii ei. Bazarov îi plăcuse pentru naturaleţea lui şi felul tăios de a judeca lucrurile. Vedea în el ceva nou, cum nu avusese încă

prilejul să întâlnească, şi era curioasă din fire.

Anna Sergheevna era o fiinţă destul de ciudată. N-avea niciun fel de prejudecăţi şi nici credinţe puternice, nu se dădea înapoi de la nimic şi nu năzuia spre nimic. Multe le vedea limpede, multe o preocupau, dar nimic n-o satisfăcea pe deplin; de altfel poate nici nu dorea o satisfacţie desăvârşită. Avea o minte cercetătoare şi totodată indiferentă; îndoielile nu i se risipeau niciodată cu totul, dar niciodată nu erau destul de puternice ca s-o tulbure. Dacă n-ar fi fost bogată şi independentă poate s-ar fi avântat în luptă, poate ar fi cunoscut pasiuni… Dar ducea o viaţă fără griji, deşi se plictisea uneori, şi lăsa să se scurgă zilele, una după alta, fără grabă, tihnite, şi numai arareori o cuprindea îngrijorarea. Încântătoarele culori ale curcubeului se aprindeau câteodată şi în faţa ochilor ei; dar după ce se stingeau, răsufla uşurată şi fără păreri de rău. Chiar şi atunci când imaginaţia ei zbura dincolo de limitele permise ale moralei obişnuite, sângele ei curgea lin ca şi înainte prin trupul ei zvelt, atrăgător şi liniştit. Uneori, după ce ieşea caldă şi moleşită din baia ei parfumată, se lăsa furată de 93

gânduri: despre deşertăciunea vieţii, despre amărăciunile, truda şi necazurile ei… Sufletul i se umplea deodată de îndrăzneală, se înflăcăra de năzuinţe de nobleţe, dar dacă

sufla niţel vântul pe fereastra întredeschisă, Anna Sergheevna se zgribulea, se plângea, aproape se supăra şi nu mai dorea nimic în clipa aceea decât să înceteze de a mai sufla acel vânt nesuferit.

Ca toate femeile cărora nu le-a fost dat să iubească, dorea mereu ceva, fără să ştie ce anume. De fapt nu dorea nimic, deşi i se părea că dorea totul. Pe răposatul Odinţov abia îl răbdase (se căsătorise cu el din calcul, deşi fără îndoială că

n-ar fi primit să-i fie soţie dacă nu l-ar fi socotit un om bun) şi rămăsese cu un dezgust ascuns pentru toţi bărbaţii, pe care nu şi-i putea închipui altfel decât neîngrijiţi, greoi şi lipsiţi de energie, fiinţe cumplit de plictisitoare şi neputincioase. Odată întâlnise undeva în străinătate un suedez tânăr şi frumos, un chip de cavaler medieval, cu ochi albaştri curaţi şi o frunte înaltă, senină. Făcuse o puternică

impresie asupra ei, ceea ce n-o împiedicase însă să se întoarcă în Rusia.

„E un om ciudat doctorul acesta!” gândea ea stând culcată

în patul ei somptuos, cu perne de dantelă şi plapumă uşoară

de mătase… Anna Sergheevna moştenise de la tatăl ei oarecare slăbiciune pentru lux. Îşi iubise foarte mult tatăl, plin de păcate, dar bun, iar el o adorase; glumea prieteneşte cu ea ca şi cum ar fi fost amândoi de-o seama. Avea încredere deplină în ea şi-i cerea sfaturi. De maică-sa abia îşi aducea aminte.

„E ciudat doctorul acesta!” repetă ea în gând. Se întinse, zâmbi, îşi puse mâinile sub cap, apoi îşi plimbă ochii pe vreo două pagini ale unui roman stupid franţuzesc, lăsă să-i scape cartea din mână şi adormi, curată şi rece în aşternutul alb şi parfumat.

A doua zi dimineaţă, Anna Sergheevna porni îndată după

gustare împreună cu Bazarov să culeagă flori pentru ierbar şi 94

se întoarse tocmai la ora prânzului. Arkadi nu plecase nicăieri şi petrecuse aproape un ceas cu Katia. Nu se plictisea cu ea, se oferise singură să-i mai cânte o dată

sonata din ajun; însă când se întoarse în sfârşit Odinţova şi o văzu inima i se strânse o clipă… Trecea prin grădină cu un mers uşor ostenit; obrajii i se îmbujoraseră, iar ochii îi erau mai luminoşi ca de obicei sub pălăria rotundă de paie.

Învârtea între degete lujerul subţire al unei flori de câmp, măntăluţa uşoară îi alunecase de pe umeri, iar panglicile late, cenuşii, ale pălăriei îi căzuseră pe piept. Bazarov mergea în urma ei, sigur de el şi nepăsător ca întotdeauna, dar expresia feţei lui, deşi veselă, ba chiar blândă, nu-i plăcu lui Arkadi. După ce-i spuse printre dinţi: „Bună ziua!” Bazarov o porni spre odaia lui, iar Odinţova îi strânse distrată mâna lui Arkadi şi trecu şi ea mai departe.

„Bună ziua, gândi Arkadi… ca şi cum nu ne-am fi văzut astăzi!”