Arkadi aruncă o privire spre discipolul lui Bazarov. O
nelinişte încordată şi tâmpă se citea pe trăsăturile mărunte 35 Slavofili, reprezentanţi ai unui curent social rus din mijlocul se colului al XIX-lea, care a luat naştere în condiţiile crizei prin care trecea Rusia iobăgistă, curent care a oglindit interesele moşierilor a căror gospodărie suferea influenţa capitalismului în dezvoltare.
66
dar nu neplăcute ale obrazului ferchezuit. Ochii mici, înfundaţi cu sila parcă, priveau fix şi neliniştit totodată; neliniştit îi era şi râsul scurt şi metalic.
— Puteţi să mă credeţi, urmă el, că atunci când Evgheni Vasilici a spus pentru prima oară de faţă cu mine că nicio autoritate nu trebuie recunoscută, am fost cuprins de un entuziasm atât de mare, de parcă aş fi fost orb şi abia atunci am văzut lumina! „Iată, m-am gândit eu, în sfârşit am găsit omul!” Şi fiindcă veni vorba, Evgheni Vasilici, trebuie negreşit să vizitezi o doamnă de aici care e în stare să te înţeleagă pe deplin şi pentru care vizita dumitale va fi o adevărată
sărbătoare. Cred că ai auzit de ea?
— Cine e? întrebă fără chef Bazarov.
— Kukşina Eudoxie, Evdoxia Kukşina. E o fire cu totul deosebită, émancipée 36 în adevăratul sens al cuvântului, o femeie cu vederi înaintate. Ştiţi ceva? Hai să mergem acum cu toţii împreună la ea. Stă la doi paşi de aici. O să dejunăm acofo. N-aţi luat încă dejunul, nu?
— Încă nu.
— Cu atât mai bine. Dânsa, înţelegeţi, s-a despărţit de bărbatul ei şi nu depinde de nimeni.
— E drăguţă? îl întrebă Bazarov.
— N… nu, asta nu s-ar putea spune.
— Atunci de ce dracu ne pofteşti la ea?
— Ei, glumeţule, glumeţule… O să ne trateze cu o sticlă de şampanie.
— Aşa! se vede de la o poştă omul practic. À propos, tatăl dumitale tot se mai ocupă cu comerţul de vinuri?
— Da, spuse grăbit Sitnikov şi râse ascuţit. Ei, ce facem, mergem?
— Nu ştiu, zău.
— Tot spuneai că vrei să vezi oameni, du-te! spuse cu jumătate de glas Arkadi.
— Dar dumneavoastră, domnule Kirsanov? interveni Sitnikov. Poftiţi şi dumneavoastră! Fără dumneavoastră nu 36 Emancipată (fr.).
67
se poate.
— Păi cum o să cădem aşa toţi deodată pe capul ei?
— Nu-i nimic! Kukşina e o femeie minunată.
— Şi o să ne ofere o sticlă de şampanie? întrebă Bazarov.
— Trei! exclamă Sitnikov. Garantez eu!
— Cu ce?
— Cu capul meu.
— Mai bine ar fi cu punga tatălui dumitale… În sfârşit, să
mergem.
XIII
Casa mică, boierească, construită în stilul celor de la Moscova, în care locuia Avdotia (sau Eudoxia) Nikitişna Kukşina, se găsea pe una dintre străzile nu de mult pustiite de foc; e lucru ştiut că oraşele noastre de provincie ard la fiecare cinci ani. La uşă, deasupra unei cărţi de vizită bătută
strâmb, se vedea mânerul clopoţelului. În vestibul cei sosiţi au fost întâmpinaţi de o femeie cu o scufie pe cap, despre care era greu de spus dacă e slujnică sau doamna de companie, semn vădit al năzuinţelor progresiste ale stăpânei.
Sitnikov întrebă dacă Avdotia Nikitişna este acasă.
— Dumneata eşti, Viktor? se auzi o voce subţire din camera vecină. Intră!
Femeia cu scufia dispăru numaidecât.
— Nu sunt singur, răspunse Sitnikov, lepădându-şi cu un gest elegant dolmanul, de sub care se ivi un fel de surtuc lung, şi aruncând o privire plină de îndrăzneală către Arkadi şi Bazarov.
68
— Nu face nimic, răspunse glasul. Entrez!37
Tinerii intrară într-o odaie care aducea mai curând a cabinet de lucru decât a salon. Pe mese prăfuite erau aruncate hârtii, scrisori, teancuri de reviste groase ruseşti, cele mai multe netăiate. Peste tot se zăreau mucuri de ţigări.
Pe un divan de piele stătea tolănită o femeie, încă tânără, blondă, cu părul cam ciufulit; purta o rochie de mătase, nu prea îngrijită, brăţări groase pe braţele ei scurte şi pe cap un şăluţ de dantelă. Se ridică de pe divan şi, trăgându-şi neglijent pe umeri o măntăluţă de catifea căptuşită cu hermină îngălbenită, spuse alene:
