cred, după cum o spune luminatul nostru guvernator, că nu sunt lipsite de temei.

Arkadi nu răspunse nimic şi bătu la uşă. Un tânăr lacheu în livrea îi introduse pe cei doi amici într-o cameră mare, prost mobilată, cum sunt toate camerele hotelurilor din Rusia, dar plină de flori. Peste puţin se arătă şi Odinţova îmbrăcată cu o rochie simplă, de dimineaţă. Părea şi mai tânără în lumina soarelui de primăvară. Arkadi îl prezentă pe Bazarov şi văzu spre marea lui mirare că acesta părea intimidat, pe când Odinţova îşi păstra toată liniştea, ca în ajun. Bazarov simţise şi el că se intimidase, ceea ce îl înciudă. „Asta-i bună! M-am speriat de o muiere!” gândi el şi, tolănindu-se pe un fotoliu ca Sitnikov, începu să vorbească

cu o dezinvoltură exagerată, în timp ce Odinţova îl privea ţintă cu ochii ei limpezi.

Anna Sergheevna Odinţova era fiica lui Serghei Nikolaievici Ioktiov, renumit ca bărbat frumos, om de afaceri şi jucător de cărţi, care a reuşit să se menţină la suprafaţă şi să

stârnească multă vâlvă în jurul lui vreo cincisprezece ani, la Petersburg şi Moscova; a sfârşit prin a-şi pierde tot avutul la cărţi şi a fost nevoit să se stabilească la ţară unde a şi murit curând după aceea, lăsând o foarte mică avere celor două

fiice ale lui: Anna de douăzeci de ani şi Katerina de doisprezece. Mama lor, din neamul scăpătat al prinţilor X., s-a stins la Petersburg, pe când bărbatul ei se găsea încă în plină strălucire. Situaţia Annei după moartea tatălui ei era foarte grea. Educaţia aleasă pe care o căpătase la Petersburg n-o pregătise de loc pentru grijile casei şi ale gospodăriei, pentru viaţa de la ţară. Nu cunoştea pe nimeni în tot ţinutul şi nu avea cui cere un sfat. Tatăl ei căutase să evite legăturile cu vecinii; îi dispreţuia, iar aceştia îi răspundeau cu aceeaşi monedă. Totuşi Anna nu-şi pierdu cumpătul şi trimise îndată

după sora mamei ei, prinţesa Avdotia Stepanovna X., o bătrână rea şi îngâmfată care, odată stabilită în casa nepoatei sale, îşi luă odăile cele mai frumoase şi nu făcea 81

altceva decât să bombăne şi să bodogănească de dimineaţă

până seara. Până şi în grădină se plimba numai însoţită de unicul ei iobag, un lacheu posomorât, cu o livrea ponosită de culoarea mazării cu galon albastru şi un tricorn pe cap. Anna îndura răbdătoare toate ciudăţeniile mătuşii ei, se ocupa câte puţin de educaţia surorii sale şi părea că aproape se împăcase cu gândul de a se ofili în acest colţ pierdut de ţară.

Dar soarta îi hărăzea altceva. Întâmplător o văzu un oarecare Odinţov, un om foarte bogat, de vreo patruzeci şi şase de ani, un original, un ipohondru, buhăit, greoi şi acru, dar care nu era prost şi nici rău. Se îndrăgosti de ea şi îi ceru mâna.

Anna primi să-i fie soţie. Duseră casă împreună vreo şase ani, după care soţul ei muri lăsându-i întreaga sa avere.

După moartea lui, Anna Sergheevna râmase aproape un an la ţară, fără să iasă în lume; apoi pleca împreună cu sora ei în străinătate, dar nu mai departe decât în Germania, unde o prinse dorul de ţară, şi se întoarse înapoi stabilindu-se la scumpa ei moşie, Nikolskoie, situată la vreo patruzeci de verste de oraşul *** . Acolo avea o casă splendidă, foarte bine mobilată; şi o grădină minunată, cu seră. Răposatul Odinţov nu se scumpea la nimic. Anna Sergheevna se ducea arareori la oraş, mai mult pentru treburi, şi nu rămânea acolo decât foarte puţin. Nu era iubită în gubernie; căsătoria ei cu Odinţov stârnise multă vâlva. Circulau pe socoteala ei tot soiul de scorneli: că ar fi fost complicea tatălui ei în matrapazlâcurile acestuia la cărţi; că nici în străinătate nu se dusese de florile mărului, ci din nevoia de a ascunde urmările nenorocite ale… „Înţelegeţi ce urmări?” adăugau clevetitorii indignaţi. „E trecută prin ciur şi prin dârmon”, iar un faimos om de duh din gubernie adăuga: „şi prin multe alte site”. Toate aceste bârfeli ajungeau la urechile ei, dar ea nu le lua în seamă. Avea o fire independentă şi destul de hotărâtă.

Aşezată în fotoliu, cu capul sprijinit de spetează şi mâinile puse una peste alta, Odinţova îl asculta pe Bazarov.

Împotriva obiceiului său, acesta vorbea mult şi. se străduia 82

vădit să-şi captiveze interlocutoarea, ceea ce iarăşi îl miră pe Arkadi. Dar n-ar fi putut spune da că Bazarov îşi atingea ţinta sau nu. După faţa Annei Sergheevna era greu de ghicit ce simţea; păstra mereu aceeaşi expresie, prietenoasă, inteligentă; ochii ei frumoşi erau luminaţi de atenţie, dar o atenţie netulburată. Atitudinea nefirească a lui Bazarov în primele momente ale vizitei o impresiona neplăcut, ca un miros rău sau un sunet strident; dar numaidecât înţelese că

el se simţea stingherit, ceea ce o măguli chiar. Numai vulgaritatea nu putea s-o suporte, însă nimeni nu l-ar fi putut învinovăţi pe Bazarov de vulgaritate. În ziua aceea Arkadi avu prilejul să se mire întruna. Se aşteptase ca Bazarov să înceapă a vorbi cu Odinţova, ca faţă de o femeie inteligentă, despre convingerile şi vederile lui. Mai ales că îşi exprimase chiar ea dorinţa de a asculta ce spune un om

„care are îndrăzneala să nu creadă în nimic”; dar Bazarov vorbea despre medicină, despre homeopatie şi botanică. Se dovedi că Odinţova nu-şi pierduse vremea cât stătuse în singurătate la ţară; citise câteva cărţi bune şi se exprima într-o rusească corectă. Ea aduse vorba despre muzică, dar observând că Bazarov neagă arta, se reîntoarse pe nesimţite la botanică, cu toate că Arkadi se pornise pe tema însemnătăţii pe care o au melodiile populare… Odinţova se purta mai departe cu el ca faţă de un frate mai mic. Părea să

preţuiască în el bunătatea şi simplitatea tinereţii, atâta tot.

Conversaţia a ţinut mai bine de trei ceasuri, tihnită, variată

şi însufleţită.

Cei doi prieteni se ridicară în sfârşit ca să-şi ia rămas bun.

Anna Sergheevna îi privi cu prietenie, le întinse amândurora mâna ei frumoasă şi albă, rămase o clipă pe gânduri şi spuse cu un zâmbet nehotărât dar cald:

— Dacă nu vă temeţi de plictiseală, domnilor, veniţi o dată

la mine, la Nikolskoie.

— Vai de mine, Anna Sergheevna, exclamă Arkadi, pentru mine e o deosebită fericire…

— Dar dumneata, monsieur Bazarov?

83

Bazarov făcu numai o plecăciune, şi Arkadi avu pentru ultima oară prilejul de a se mira: prietenul lui se înroşise.

— Ei, ce spui? îl întrebă el, pe stradă, îţi menţii părerea că

e „ceva-ceva”?

— Cine să mai ştie! Vezi cât e de rece! spuse Bazarov şi, după o tăcere, adăugă: parcă ar fi o ducesă, o regină. Îi lipseşte numai trena şi coroana pe cap.

— Ducesele noastre nu vorbesc ruseşte ca ea, observă

Arkadi.

— A trecut prin multe greutăţi, frăţioare, a gustat şi din pâinea noastră.

— Şi totuşi e încântătoare, făcu Arkadi.

— Are un trup splendid! urmă Bazarov. Ce frumos i-ar sta pe masa de disecţie.

— Încetează, pentru Dumnezeu, Evgheni! Asta-i prea de tot.

— Hai, nu te supăra, delicatule! Am mai spus: e de prima calitate. O să trebuiască să mergem la ea.

— Când?

— Chiar şi poimâine. Ce avem noi de făcut aici? Să bem şampanie la Kukşina? Să ascultăm vorbind pe ruda ta, demnitarul liberal… Chiar poimâine s-o întindem într-acolo.

Tocmai bine, conacul tatălui meu e prin apropiere.

Nikolskoie, este pe drumul spre ***, nu-i aşa?

— Da.

— Optima 52. Ce să mai tărăgănăm? Nu tărăgănesc decât proştii şi înţelepţii! îţi repet: are un trup splendid!

Peste trei zile cei Joi prieteni erau în drum spre Nikolskoie.

Ziua era senina şi nu prea caldă, iar căluţii de poşta bine hrăniţi alergau toţi în pas, răsucindu-şi cozile împletite şi legate la vârf. Arkadi privea drumul şi zâmbea fără să ştie nici el de ce.

— Poţi să mă feliciţi, strigă deodată Bazarov, astăzi, 22

iunie, e ziua mea onomastică. Să vedem ce-mi pregăteşte îngerul meu păzitor. Astăzi mă aşteaptă cei de acasă, adăugă

52 Foarte bine (lat.).

84