el cu glas scăzut… Ei, o să mă aştepte, şi gata!

XVI

Conacul în care locuia Anna Sergheevna era aşezat pe un deal deschis cu povârnişul lin, în apropierea unei biserici de piatră vopsită în galben, cu acoperiş verde şi coloane albe, având deasupra intrării principale o frescă ce înfăţişa Învierea Domnului, lucrată în stil italian. Datorită formelor sale rotunde atrăgea privirea mai ales un luptător smead cu un coif, în primul plan. Dincolo de biserică se întindea satul, lung, cu două rânduri de case. Ici-colo se zăreau hornuri deasupra acoperişurilor de paie. Conacul boieresc era clădit în acelaşi stil cu biserica, cunoscut la noi ca stil Alexandru I.

Casa era de asemenea zugrăvită în galben şi avea acoperişul verde, coloanele albe şi frontonul împodobit cu blazon.

Arhitectul guberniei înălţase cele doua clădiri după gustul răposatului Odinţov care nu suferea niciun fel de inovaţii fără noima, arbitrare, după cum spunea el. De o parte şi de alta a casei se înălţau copacii umbroşi ai străvechiului parc; o alee de brazi tunşi ducea spre intrarea principală.

Prietenii noştri fură întâmpinaţi în vestibul de doi lachei în livrele, dintre care unul alergă îndată după majordom.

Majordomul, un bărbat gras într-un frac negru, veni îndată şi conduse oaspeţii pe o scară aşternută cu covoare, până într-o cameră cu două paturi proaspăt înfăţate şi cu toate obiectele de toaletă trebuitoare. Se vedea numaidecât că în casă

domnea ordinea. Peste tot plutea un iz de curăţenie şi bunăcuviinţă ca în sălile de recepţie ale unui ministru.

— Anna Sergheevna vă roagă să poftiţi la dumneaei peste o jumătate de oră, raportă majordomul, nu aveţi până atunci 85

niciun ordin de dat?

— Niciunul, onorabile, răspunse Bazarov, doar dacă

binevoieşti să spui să ne dea câte un păhărel de votcă.

— Cum porunciţi, rosti majordomul oarecum nedumerit şi se îndepărtă scârţâind din cizme.

— Ce grand genre53! observă Bazarov. Îmi pare că aşa spuneţi voi? Ducesă, ce mai încolo şi încoa!

— Straşnică ducesă, îi întoarse vorba Arkadi, care pofteşte la ea, de cum îi cunoaşte, nişte înalţi aristocraţi ca tine şi ca mine!

— Mai ales eu, viitor felcer, fiu de felcer şi nepot de paracliser… Poate nu ştiai că sunt nepot de paracliser?… Ca Speranski54, adăugă Bazarov după o scurtă tăcere, strâmbând din buze. Dar să ştii că se răsfaţă această

cucoană. Şi încă cum! Poate va trebui să ne punem la frac?

Arkadi se mulţumi să dea din umeri… dar şi el se simţea oarecum stânjenit.

O jumătate de ceas mai târziu, Bazarov şi Arkadi coborâră

în salon. Era o cameră spaţioasă şi înaltă, împodobită destul de luxos, dar nu cu prea mult gust. Mobila grea şi scumpă

era aşezată după tipicul obişnuit de-a lungul pereţilor îmbrăcaţi în tapete castanii cu desene de aur; răposatul Odinţov o cumpărase de la Moscova prin mijlocirea unui prieten al său, negustor de vinuri. Deasupra divanului din mijloc atârna portretul unui bărbat blond şi buhăit care nu părea să se uite la ei cu ochi buni.

— Trebuie să fie dumnealui, şopti Bazarov către Arkadi şi, strâmbând din nas, adăugă: Ce-ar fi s-o ştergem?

În clipa aceea însă intră stăpâna casei. Purta o rochie uşoară de barège 55; părul pieptănat strâns după urechi dădea o expresie feciorelnică obrazului ei pur şi proaspăt.

— Mă bucur că v-aţi ţinut de cuvânt, începu ea; 53 De neam bun (fr.).

54 Mihail Mihailovici Speranski (1772—1839), om de stat rus, născut în familia unui preot din satul Cerkulin, gubernia Vladimir.

55 Stofă de lână.

86

nădăjduiesc că veţi sta un timp la mine. Zău, nu e prea rău aici. Veţi face cunoştinţă cu sora mea; cântă frumos la pian.

Dumitale îţi este indiferent, monsieur Bazarov; dar mi se pare că monsieur Kirsanov e amator de muzică; în afară de sora mea locuieşte aici bătrâna noastră mătuşa şi mai vine câteodată ia noi un vecin la o partidă de cărţi; asta este toată

societatea noastră. Iar acum să luăm loc.

Odinţova rostise acest mic discurs deosebit de clar, ca şi cum l-ar fi învăţat pe dinafară; apoi stătu de vorbă cu Arkadi.

Se întâmpla că mama ei o cunoscuse pe mama lui Arkadi şi fusese chiar confidenta ei când era îndrăgostită de Nikolai Petrovici. Arkadi prinse a vorbi cu căldură despre mama lui, iar între timp Bazarov se apucă să răsfoiască nişte albume.

„Ce cuminte m-am făcut”, gândea el.

Un ogar frumos, cu zgardă albastră, năvăli în salon ţăcănind cu unghiile pe parchet, iar în urma lui intră o fată

de vreo optsprezece ani cu părul negru şi faţa oacheşă, poate cam bucălată, dar plăcuta, şi ochi nu prea mari, întunecaţi.

Ţinea în mâna un coş plin cu flori.

— Iat-o pe Katia mea, spuse Odinţova arătând cu capul spre ea.

Katia făcu o mică reverenţă, apoi se aşeză lângă sora ei şi începu să-şi aleagă florile. Ogarul, îl chema Fifi, se apropie pe rând de cei doi oaspeţi, dând din coadă, şi: şi lipi nasul rece de mâna fiecăruia.

— Le-ai cules singură pe toate? întrebă Odinţova.

— Da, răspunse Katia.

— Mătuşa noastră vine la ceai?

— Vine.

Când vorbea, Katia zâmbea foarte drăguţ, timid şi sincer şi privea de jos în sus cu o seriozitate hazlie. Totul în ea era încă fraged şi crud: şi glasul, şi pufuleţul de pe obraz, şi mâinile trandafirii cu palmele mai albe, şi umerii niţel prea înguşti… Roşea tot timpul şi răsufla precipitat.

Odinţova se întoarse către Bazarov.

— Evgheni Vasilici, răsfoieşti din politeţe albumele, dar 87

asta nu te poate distra, începu ea. Mai bine vino lângă noi, să

stăm de vorbă.

Bazarov se apropie.

— Despre ce doriţi să vorbim? întrebă el.

— Despre ce vrei. Te previn însă ca sunt foarte combativă.