Ea nu căută pe dată să scape din îmbrăţişare, dar o clipă

mai târziu se afla departe, într-un colţ, de unde privea pe Bazarov. Acesta se avânta spre ea…

— Nu m-ai înţeles, bâigui ea speriată. Părea că dacă ar mai fi făcut un singur pas spre ea, ar fi scos un ţipăt… Bazarov îşi muşcă buzele şi ieşi din cameră.

O jumătate de ceas mai târziu, o slujnică îi aduse Annei 110

Sergheevna un bilet de la Bazarov. Un singur rând: „ Trebuie să plec astăzi? Sau pot rămâne până mâine?” „Pentru ce să

pleci? Nu te-am înţeles şi nu m-ai înţeles”, răspunse Anna Sergheevna şi se gândi: „nici pe mine nu m-am înţeles!”

Nu se arătă decât la masă. Până atunci umblase de colo până colo prin odaie, cu mâinile la spate, oprindu-se din când în când, ba în faţa ferestrei, ba în faţa oglinzii, şi îşi trecea încet batista pe gât unde i se părea că stăruie încă o pată care o ardea. Se întreba ce anume o împinsese să

stăruie să „afle”, după expresia lui Bazarov, mărturisirea lui, şi dacă cumva nu bănuise ceva…

— Sunt vinovată, spuse ea cu glas tare, dar nu puteam să

prevăd. Se cufunda în gânduri şi se roşea amintindu-şi de chipul aproape bestial al lui Bazarov în clipa când se repezise spre ea.

„Sau poate…?” spuse ea deodată, şi se opri scuturându-şi buclele… Se văzuse în oglindă. Capul ei aruncat pe spate, zâmbetul enigmatic al ochilor pe jumătate închişi şi al buzelor ei întredeschise păreau a-i spune în acea clipă ceva ce o făcu să se tulbure… „Nu, hotărî ea în sfârşit, Dumnezeu ştie unde ar fi putut duce asta, nu se glumeşte cu asemenea lucruri; liniştea este totuşi ceea ce poate fi mai bun pe lume.”

Liniştea nu-i fusese tulburată, dar se întristase şi chiar plânsese fără să ştie de ce, însă nu din pricina jignirii suferite. Nu se simţea jignită, ci mai curând vinovată.

Cuprinsă de tot felul de sentimente nedesluşite, conştiinţa că-şi irosea viaţa, dorinţa de ceva nou, înaintase până la un anumit hotar şi, aruncând o privire dincolo de acesta, văzuse nu o prăpastie, ci un gol, ceva hâd.

XIX

111

Oricât ar fi fost Odinţova de stăpână pe ea, oricât ar fi fost mai presus de prejudecăţi, se simţi şi ea stânjenită când coborî în sufragerie la masă. Totuşi prânzul se isprăvi cu bine. Venise Porfiri Platonici, care tocmai se întorsese de la oraş, şi le povestise fel de fel de snoave. Le spuse între altele că guvernatorul Bourdaloue dăduse ordin funcţionarilor săi cu misiuni speciale să poarte pinteni pentru cazul când i-ar trimite urgent undeva călare. Arkadi vorbea încet cu Katia şi o servea cu diplomaţie pe bătrâna prinţesă. Bazarov, posomorât, tăcea cu încăpăţânare. De vreo două ori Odinţova privi de-a dreptul, nu pe furiş, faţa lui aspră şi amară cu pleoapele lăsate, pe care era întipărită o hotărâre dispreţuitoare în fiece trăsătură şi se gândi: „Nu… nu… nu”.

După masă porniră cu toţii să se plimbe în parc şi, văzând că

Bazarov vrea să-i vorbească, înaintă câţiva paşi şi se opri. El se apropie de ea, şi tot cu ochii în jos, îi spuse cu glas înăbuşit:

— Trebuie să-mi cer scuze, Anna Sergheevna, nu se poate să nu fiţi supărată pe mine.

— Nu, nu sunt supărată pe dumneata, Evgheni Vasilici, răspunse Odinţova, dar sunt mâhnită.

— Cu atât mai rău. În orice caz sunt îndeajuns de pedepsit. Situaţia mea, cred că sunteţi de aceeaşi părere, este dintre cele mai stupide. Mi-aţi scris: „De ce să pleci?” iar eu nici nu pot şi nici nu vreau să rămân. Mâine nu voi mai fi aici.

— Evgheni Vasilici, pentru ce dumneata…

— Pentru ce plec?

— Nu, nu asta am vrut să-ţi spun.

— Ce-a fost nu se mai întoarce, Anna Sergheevna… şi mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple. În consecinţă

trebuie să plec. N-aş putea rămâne decât cu o singură

condiţie; dar această condiţie nu se va împlini niciodată.

Dumneavoastră, iertaţi-mi îndrăzneala, nu mă iubiţi şi n-o să

mă iubiţi niciodată. Nu-i aşa?

Ochii lui Bazarov scânteiară de sub sprâncenele-i 112

întunecate.

Anna Sergheevna nu-i răspunse. „Mă tem de omul acesta”

îi fulgeră prin minte.

— Rămâneţi cu bine, spuse Bazarov ca şi cum i-ar fi ghicit gândul şi se îndreptă spre casă.

Anna Sergheevna o luă încetişor în urma lui; o chemă pe Katia, se prinse de braţul ei şi nu se mai despărţi de ea până

seara. Cărţi nu mai jucă şi râdea mereu încetişor, ceea ce nu se potrivea deloc cu chipul ei palid şi stânjenit. Arkadi nu mai înţelegea nimic, o urmărea din ochi, aşa cum fac cei tineri, adică tot timpul şi se întreba ce o fi însemnând asta.

Bazarov se închisese în camera lui, totuşi la ceai coborî.

Anna Sergheevna ar fi vrut să-i spună o vorbă bună, dar nu ştia ce…

O întâmplare neaşteptată o scoase din încurcătură: majordomul anunţă sosirea lui Sitnikov.

E greu de redat prin cuvinte intrarea ridicolă a tânărului progresist. Cu toate că se hotărâse, cu lipsa de tact ce-l caracteriza, să vină la ţară la o femeie pe care abia o cunoştea şi care nu-l poftise niciodată, dar unde, după

informaţiile culese se aflau nişte cunoscuţi de-ai lui, oameni foarte inteligenţi, era totuşi intimidat la culme; şi, în loc să

rostească formulele de scuză şi de introducere pregătite dinainte, bâigui numai neghiobii: cum că Evdoxia, recte Kukşina, îl trimisese să se intereseze de sănătatea Annei Sergheevna şi că Arkadi Nikolaevici spusese de asemenea despre ea cuvinte pline de laudă… Aici se poticni şi-şi pierdu cumpătul până într-atât încât se aşeză pe propria lui pălărie.

Dar cum nimeni nu-l goni, ba chiar Anna Sergheevna îl prezentă mătuşii şi surorii sale, îşi veni curând în fire şi-şi dădu drumul la gură, ca o moară stricată. Apariţia neroziei este adesea folositoare în viaţă: slăbeşte strunele prea încordate şi aduce la realitate sentimentele de îngâmfare sau nestăpânite, amintindu-le că sunt oarecum înrudite cu ea.

Odată cu sosirea lui Sitnikov, totul luă o întorsătură mai obişnuită, mai simplă. Toţi mâncară parcă mai bine la cină şi 113

se duseră la culcare cu o jumătate de ceas mai devreme ca de obicei.

— Acum să-ţi repet şi eu ce mi-ai spus cândva, îi spuse, stând în pat, Arkadi lui Bazarov, care de asemenea se dezbrăcase. „De ce eşti atât de trist? Se vede că ai împlinit o datorie sfântă?”

De la un timp, cei doi tineri luaseră deprinderea de a se ironiza reciproc cu o falsă voioşie, ceea ce este întotdeauna semnul unor nemulţumiri secrete sau al unor bănuieli nemărturisite.

— Mâine plec la taică-meu, spuse Bazarov.

Arkadi se săltă puţin şi se sprijini în cot. Această veste îl umplu de uimire şi chiar de bucurie.

— A! făcu el, şi de aceea eşti trist?