— Dar părerea dumitale care este, Arkadi Nikolaevici?
— Sunt de acord cu Evgheni, răspunse el.
89
Katia îl privi pe sub sprâncene.
— Mă uimiţi, domnilor, spuse Odinţova, dar o să mai discutăm despre aceasta. Acum însă o aud pe mătuşa noastră că vine la ceai; trebuie să-i cruţam urechile.
Mătuşa Annei Sergheevna, prinţesa X., o femeie mică şi slăbuţă, cu obrazul cât pumnul, cu ochii ficşi şi răi, ce priveau pe sub peruca ei căruntă, intră în odaie, schiţă un salut abia perceptibil către oaspeţi şi se lăsă într-un jilţ mare de catifea, în care, în afară de ea nu avea nimeni dreptul să
se aşeze. Katia îi puse un scăunel sub picioare. Bătrâna nu-i mulţumi, nici măcar nu se uită la ea, ci doar mişcă puţin mâinile sub şalul galben care îi acoperea aproape întregul trup firav. Îi plăcea culoarea galbenă prinţesei, până şi scufia îi era împodobita cu panglici de un galben ţipător.
— Cum ai dormit, mătuşică? întrebă Odinţova cu un glas ceva mai ridicat.
— Iar e câinele ăsta aici, bombăni drept răspuns bătrâna şi, văzând că Fifi înainta cu paşi nehotărâţi în direcţia ea, strigă: Marş, marş!
Katia o chemă pe Fifi şi-i deschise uşa.
Fifi o zbughi bucuroasă afară, nădăjduind că va fi dusă la plimbare dar, rămânând singură în dosul uşii, începu să
zgrepţăne şi să scheaune. Prinţesa se posomorî, Katia dădu să iasă…
— Cred ca e pregătit ceaiul, spuse Odinţova. Să mergem, domnilor. Mătuşică, poftim la ceai.
Prinţesa se ridică din jilţ, fără o vorbă, şi ieşi înaintea tuturor din salon. Toţi o urmară în sufragerie. Un mic servitor în livrea îi trase cu zgomot de la masa jilţul sacrosanct şi plin de perne în care prinţesa se aşeză. Katia turna ceaiul şi o servi pe dânsa cea dintâi, într-o ceaşcă pe care era pictat blazonul ei. Bătrâna îşi puse miere în ceai (găsea că e păcat să bei ceai cu zahăr şi că e prea scump, deşi personal nu cheltuia niciun ban pe nimic), şi deodată
întrebă răguşit:
— Ce mai scrie prinţul Ivan?
90
Nu-i răspunse însă nimeni, Bazarov şi Arkadi înţeleseră
curând că nimeni nu-i dădea importanţă, deşi toţi se purtau respectuos cu ea. „O ţin de parada pentru că e prinţesă”, gândi Bazarov… După ceai, Anna Sergheevna propuse o plimbare; începu însă să bureze şi se întoarseră cu toţii în salon, afară de prinţesă. Sosi şi vecinul, amator de joc de cărţi, cu numele de Porfiri Platonîci, un om grăsuţ, cărunt, cu picioruşe scurte, date parcă la strung, extrem de politicos şi bine dispus. Anna Sergheevna, care vorbea mai mult cu Bazarov, îl întrebă dacă n-ar vrea să se măsoare cu ei la un préférance, după moda veche. Bazarov primi, spunând că e bine să se pregătească din vreme pentru viaţa de medic de provincie, care îl aştepta.
— Să te ţii bine, spuse Anna Sergheevna. Porfiri Platonici şi cu mine o să te facem praf. Iar tu, Katia, adăugă ea, cântă-i ceva la pian lui Arkadi Nikolaevici. Îi place muzica; şi cu acest prilej, o să te ascultăm şi noi.
Katia se apropie fără chef de pian; iar Arkadi, deşi într-adevăr era amator de muzică, o urmă şi el fără chef. I se părea că Odinţova vrea să scape de el, iar în fundul inimii sale, ca la orice tânăr de vârsta lui, începea să mijească o simţire tulbure şi chinuitoare care semăna cu primii fiori ai iubirii. Katia deschise pianul şi, fără să-l privească, întrebă
cu jumătate de glas pe Arkadi:
— Ce aţi vrea să vă cânt?
— Ce doriţi, răspunse cu indiferenţă Arkadi.
— Ce muzică preferaţi? repetă Katia fără să-şi schimbe poziţia.
— Cea clasică, răspunse pe acelaşi ton Arkadi.
— Vă place Mozart?
— Îmi place Mozart.
Katia scoase Sonata-fantezir în do minor a lui Mozart.
Cânta foarte bine, deşi cam scolastic şi rece. Cu ochii aţintiţi pe note şi buzele strânse, şedea dreaptă şi nemişcată; abia spre sfârşitul sonatei, faţa i se îmbujoră şi o şuviţă mică de păr îi lunecă peste sprinceana neagră.
91
Arkadi rămase deosebit de impresionat de ultima parte a sonatei, acea parte în care, prin voioşia fermecătoare a melodiei senine, răzbat fără veste accente de o tristeţe adânca, aproape tragică… Însă gândurile trezite în el de muzica lui Mozart nu se îndreptau spre Katia. Privind-o, gândea numai atâta: „Nu cântă rău domnişoara asta şi nici ea nu e urâtă”.
După ce sfârşi de cântat sonata, Katia îl întreba fără să-şi ia mâinile de pe clape:
— E de ajuns?
Arkadi îi răspunse că nu vrea s-o obosească mai mult şi aduse vorba despre Mozart. O întrebă dacă alesese singură
sonata sau o povăţuise cineva. Katia însă îi răspunse monosilabic; se închisese în ea. Când i se întâmpla acest lucru nu-şi revenea uşor şi faţa ei căpăta o expresie de încăpăţânare, aproape obtuză. Nu s-ar fi putut spune că era sfioasă, ci mai curând neîncrezătoare şi puţin intimidată de sora ei care o crescuse, ceea ce bineînţeles aceasta nici nu bănuia. Arkadi sfârşi prin a chema la el pe Fifi care venise din nou în salon şi, pentru a-şi ascunde stinghereala, o mângâie pe cap zâmbind binevoitor. Katia se întoarse iar la florile ei.
Între timp Bazarov dubla mereu miza. Anna Sergheevna juca cu iscusinţă, iar Porfiri Platonîci nu se dădea nici el bătut. Bazarov pierdu şi, deşi suma nu era importantă, era un lucru neplăcut pentru el. În timpul cinei Anna Sergheevna aduse din nou vorba despre botanică.
— Să mergem să ne plimbăm mâine dimineaţă, îi spuse ea.
Vreau să aflu de la dumneata denumirile latineşti ale plantelor de câmp şi însuşirile lor.
— La ce vă trebuiesc denumirile latineşti? întrebă Bazarov.
