dacă Bazarov n-ar fi sprijinit-o. Mânuţele ei grăsuţe se încolăciră într-o clipă pe după gâtul feciorului ei, capul i se lipi de pieptul lui şi se făcu o adâncă tăcere. Nu se auzea decât plânsul ei înăbuşit.

Bătrânul Bazarov răsuflă adânc, clipind mai vârtos din ochi.

— Ei, haide, Arişa, destul, destul, încetează, spuse el, după ce schimbă o privire cu Arkadi care stătea nemişcat lângă trăsură, în timp ce mujicul de pe capră îşi întorsese capul în altă parte. Lasă, nu e cazul! Încetează, te rog.

— Ah, Vasili Ivanîci, bâigui bătrânica, e atât de mult de când… pe scumpul meu, pe Eniuşenka… şi fără să-şi desfacă mâinile de pe gâtul lui Bazarov, îşi desprinse obrazul ud de lacrimi, boţit şi înduioşat, îi privi cu ochii plini de o fericire puţin ridicolă şi iarăşi se lipi de el.

— Da, desigur, toate acestea sunt fireşti, rosti Vasili Ivanovici, dar ar fi bine să intrăm în casă. A venit şi un musafir cu Evgheni. Iertaţi-ne, adăugă el către Arkadi, schiţând o reverenţă, înţelegeţi şi dumneavoastră… femeile sunt slabe; şi apoi… inima de mamă…

Însă şi lui îi tremurau buzele, sprâncenele şi bărbia… dar căuta să se stăpânească şi să pară aproape nepăsător.

Arkadi se înclină.

— Hai să mergem înăuntru, mamă, spuse Bazarov şi o duse în casă pe bătrânica sleită de puteri. După ce o aşeză

într-un jilţ adânc, îl mai îmbrăţişă o dată pe tatăl său şi i-l prezentă pe Arkadi.

— Bucuroşi de oaspeţi, spuse Vasili Ivanovici, numai că vă

rog să mă iertaţi. Aici la noi se trăieşte simplu, niţel ca la armată. Arina Vlasievna, linişteşte-te, te rog. Fii mai tare.

Musafirul nostru o să şi facă o părere proastă despre tine.

— Măicuţă, spuse printre lacrimi bătrânica, nu am cinstea să-ţi cunosc numele dumitale şi nici pe-al tatălui dumitale…

— Arkadi Nikolaevici, spuse cu oarecare solemnitate, dar cu glas scăzut Vasili Ivanovici.

— Iartă-mă, te rog, sunt o proastă. Bătrânica îşi sufla 120

nasul şi, aplecându-şi capul când la stânga, când la dreapta, îşi şterse conştiincios ochii, unul după altul. Te rog iartă-mă, îmi părea că n-am să apuc să-l mai văd pe scu-u-umpul meu.

— Şi uite că ai apucat, doamna mea, adăugă Vasili Ivanovici. Taniuşka, spuse el către o fetişcană desculţă, de vreo treisprezece ani, îmbrăcată cu o rochie de stambă de un roşu aprins, care se uita speriată de după uşă, adu cocoanei un pahar cu apă, pe tava, auzi? Iar pe dumneavoastră, domnilor, urmă el cu o curtenie de modă veche, daţi-mi voie să vă poftesc în cabinetul unui veteran la pensie.

— Lasă-mă să te mai îmbrăţişez o dată, Eniuşecika, gemu Arina Vlasievna. Bazarov se aplecă spre ea. Ce băiat frumos te-ai făcut!

— Frumos sau urât, se amestecă Vasili Ivanovici, dar e bărbat, după cum se spune: un ommfe 59. Iar acum, Arina Vlasievna, nădăjduiesc că, după ce ţi-ai saturat inima de mama, ai să te îngrijeşti să saturi cu de-ale gurii pe scumpii tăi oaspeţi; ştii şi tu că „privighetoarea nu se hrăneşte cu cântece”.

Bătrânica se ridică din jilţ.

— Îndată va fi pusă masa, Vasili Ivanîci; iar eu dau o fugă

până la bucătărie să spun să puie samovarul; o să fie de toate, de toate. De trei ani de zile nu l-am văzut, nu l-am hrănit şi nici de băut nu i-am dat. Crezi că mi-a fost uşor?!

— Vezi, gospodino, să te îngrijeşti de toate, să nu te faci de ruşine… iar pe dumneavoastră, domnilor, vă rog să mă

urmaţi. Iată-l şi pe Timofeici care vine să te salute, Evgheni.

De bună seamă e bucuros şi el să te vadă, dulăul bătrân…

Ei, te bucuri, dulăule? Vă rog să poftiţi după mine.

Şi Vasili Ivanovici o porni înainte, agitat, târşâindu-şi papucii uzaţi.

Toată casa n-avea decât şase odăi mititele. Uneia dintre ele, aceea unde îi poftise pe prietenii noştri, i se zicea 59 Expresie franceză stâlcită. Corect Homme fait — un bărbat în toată

puterea cuvântului.

121

„cabinetul”. O masă cu picioare masive, plină de hârţoage înnegrite de un colb străvechi, de parcă ar fi fost afumate, ocupa tot spaţiul dintre cele două ferestre; pe pereţi atârnau flinte turceşti, nagaice, o sabie, două hărţi, nişte desene de anatomie, portretul lui Hufeland60, o monogramă făcută din păr, într-o ramă neagră, şi o diplomă sub sticlă. Un divan de piele rupt, cu arcurile cam lăsate, era aşezat între două

dulapuri uriaşe de mesteacăn din Karelia; pe rafturi se înghesuiau în neorânduială cărţi, cutiuţe, păsări împăiate, borcane şi flaconaşe; într-un colţ era o maşină electrică

stricată.

— V-am prevenit, scumpul meu vizitator, începu Vasili Ivanovici, că trăim aici, cum s-ar zice, o viaţă de bivuac…

— Încetează, tată, ce te tot scuzi, îl întrerupse Bazarov.

Kirsanov ştie foarte bine că nu suntem nişte Cresuşi61 şi că

nu locuim într-un palat. Unde îl instalăm? Asta e întrebarea.

— Fii liniştit, Evgheni, am acolo în pavilion o cameră foarte bună. O să se simtă foarte bine acolo.

— Ia te uită, ai acum şi un pavilion?

— Cum de nu, acolo unde e baia de aburi, se amestecă

Timofeici.

— Adică alături de baie, adăugă grăbit Vasili Ivanovici. E

vară doar… Mă duc fuga până acolo să pun s-o pregătească, iar tu Timofeici, ai face bine să le aduci bagajele. Ţie, Evgheni, bineînţeles, că am să-ţi pun la dispoziţie cabinetul meu. Suum cuique 62.

— Ce zici? făcu Bazarov de îndată ce Vasili Ivanovici ieşi. E

un bătrânel hazliu şi cu inimă de aur. E tot atât de original ca şi al tău, dar în alt stil. Trăncăneşte cam mult.

— Şi mama ta îmi pare să fie o femeie minunată, spuse Arkadi.

— Da, la ea nu încap şiretenii. Să vezi acum ce masă o să

ne dea!

60 Christoph Hufeland (1762—1836), medic şi învăţat german.

61 Cresus (sec. VI î.e.n.), regele Lidiei, vestit prin bogăţiile sale.