Asta este nenorocirea dumneavoastră.
Odinţova începu să-şi cerceteze mânecile mantilei.
— Oare eu nu pot iubi? întrebă ea.
104
— Mă îndoiesc! Numai că am numit asta greşit o nenorocire. Mai degrabă cel căruia i se întâmplă aceasta e vrednic de compătimire.
— I se întâmplă ce?
— Să se îndrăgostească.
— Dar dumneata de unde ştii asta?
— Din auzite, răspunse el înciudat.
„Cochetezi, gândea el. Te plictiseşti şi mă întărâţi pentru că n-ai ce face, iar eu…” Într-adevăr inima i se rupea în bucăţi.
— În afară de asta poate că sunteţi prea pretenţioasă, spuse el, cu trupul aplecat înainte, jucându-se cu franjurile jilţului.
— Poate. După părerea mea, ori tot, ori nimic. Viaţă pentru viaţă. Dacă ai luat-o pe a mea, dă-mi-o pe a ta, dar atunci fără păreri de rău şi fără întoarcere. Dacă nu, mai bine de loc.
— Da, observă Bazarov. E o condiţie dreaptă şi mă mir cum până acum… n-aţi găsit ceea ce căutaţi.
— Crezi dumneata că e uşor să te dăruieşti pe deplin unui lucru?
— Nu-i uşor dacă începi să socoteşti, să aştepţi şi pui prea mult preţ pe tine, în sfârşit, când faci prea mare caz de persoana ta, şi îţi dai prea multă importanţă; dar e foarte uşor să te dăruieşti fără să stai pe gânduri.
— Dar cum să nu te preţuieşti pe tine? Dacă nu valorez nimic, cui i-ar mai trebui devotamentul meu?
— Asta nu mă mai priveşte. E treaba celuilalt să cerceteze cât valorez. Principalul e să ştii să te dăruieşti.
Odinţova se desprinse de lângă speteaza jilţului.
— Dumneata vorbeşti, începu ea, ca şi cum ai fi trecut prin toate astea.
— Numai fiindcă a venit vorba, Anna Sergheevna, altminteri toate acestea nu-s de competenţa mea.
— Dar dumneata ai şti să te dăruieşti?
— Nu pot să ştiu şi n-aş vrea să mă laud.
105
Odinţova nu spuse nimic; Bazarov tăcu. Dinspre salon ajungeau până la el sunetele pianului.
— Ce-i cu Katia de cânta atât de târziu? spuse Odinţova.
Bazarov se ridică.
— E într-adevăr târziu, e timpul să vă culcaţi.
— Mai stai puţin, de ce te grăbeşti… trebuie să-ţi spun ceva.
— Ce anume?
— Stai puţin, şopti Odinţova.
Privirea ei se opri asupra lui. Părea că-l cercetează cu luare aminte.
Bazarov făcu câţiva paşi prin cameră, apoi se apropie deodată de ea şi spuse grăbit:
— Rămâneţi cu bine! îi strânse mâna atât de tare, încât aproape o făcu să ţipe, şi ieşi. Odinţova îşi duse la buze degetele rămase împreunate, suflă peste ele şi deodată se repezi spre uşa, ca şi cum ar fi vrut să-l cheme înapoi. În acea clipă intră camerista în odaie cu o carafă pusă pe o tavă
de argint. Odinţova se opri, îi porunci să plece, se aşeză
iarăşi în jilţ şi căzu pe gânduri. Coada ei se desprinsese şi-i căzuse pe umăr ca un şarpe întunecat. Lampa nu se stinse până târziu în cabinetul Annei Sergheevna care rămase multă vreme nemişcată, trecându-şi din când în când degetele peste braţele ei înfiorate de răcoarea nopţii.
Vreo două ceasuri mai târziu, Bazarov se întoarse în camera lui posomorât, cu cizmele ude de rouă şi cu părul răvăşit. Pe Arkadi îl găsi aşezat la masa de scris cu o carte în mână şi cu surtucul încheiat până sus.
— Nu te-ai culcat încă? spuse el, aproape cu ciudă.
— Ai stat mult astăzi cu Anna Sergheevna, spuse Arkadi, fără a răspunde la întrebare.
— Da, am stat tot timpul cât ai cântat la pian împreună cu Katerina Sergheevna.
— Eu n-am cântat… începu Arkadi şi tăcu. Simţea că-i dau lacrimile şi nu voia să plângă în faţa ironicului său prieten.
