— Ah, Evgheni, cum te exprimi! Te rog… Bineînţeles că

generalul Kirsanov nu făcea parte dintre…

— Hai, lasă-l în pace, i-o tăie Bazarov. Venind încoace m-am bucurat când am văzut crângul dumitale de mesteacăn.

A crescut binişor.

Vasili Ivanovici se însufleţi.

— Dar să vezi ce grădină avem acum! Fiecare pomişor e sădit de mine. Am şi fructe şi poame, şi tot soiul de ierburi medicinale. Orice aţi spune, tinerii mei domni, bătrânul Paracelsus72 a enunţat un adevăr sfânt: In herbis, verbis et lapidibus 73. Tu ştii că eu am renunţat să mai practic medicina şi totuşi de vreo două ori pe săptămână trebuie să

mai îmi amintesc de meseria mea. Oamenii vin să-mi ceară

câte un sfat şi nu pot să-i alung. Vin sărmanii după ajutor.

De altminteri aici nu sunt medici. Avem un vecin, un maior la pensie; închipuieşte-ţi că îngrijeşte şi el bolnavii. Când am întrebat dacă a învăţat medicina, mi s-a răspuns: nu, n-a învăţat, o face mai mult din filantropie…! Ha, ha, din filantropie! Cum o găseşti, ai? Ha, ha! Ha, ha!

— Fedka! Ia umple-mi pipa spuse răstit Bazarov.

— Un alt doctor de aici vine la un bolnav, urmă Vasili Ivanovici cu un fel de deznădejde în glas, iar bolnavul se şi dusese ad patres 74; servitorul nu-l mai lăsă pe doctor să

intre, spunând că nu mai e nevoie. Acesta nu se aştepta la aşa ceva, se fâstâci şi întrebă: „Dar înainte de moarte boierul a sughiţat?” „A sughiţat, să trăiţi.” „Şi a sughiţat mult?”

„Mult.” „Aha, asta e bine”, şi o cârmi înapoi. Ha! Ha! Ha!

Râse numai bătrânul. Arkadi schiţă un zâmbet, iar Bazarov trase un fum de pipă. Convorbirea ţinu astfel aproape un ceas. Arkadi se duse între timp să-şi vadă odaia 72 Filip Bombast de Hohenheim Paracelsus (1493—1541), medic şi naturalist german. A căutat să pună la baza studiului medicinii experienţa şi observaţia. Totuşi părerile sale materialist-naive în domeniul fiinţelor naturale şi medicină conţin şi unele elemente mistice.

73 În ierburi, cuvinte şi minerale (lat ).

74 La strămoşi (pe lumea cealaltă) (lat.).

126

care nu era altceva decât anticamera băii, dar plăcută şi curată. În sfârşit intră Taniuşa şi anunţa că masa e gata.

Vasili Ivanovici se ridica primul în picioare.

— Să mergem, domnilor! Fiţi mărinimoşi şi iertaţi-mă dacă

v-am plictisit. Nădăjduiesc că stăpâna casei o să vă

mulţumească mai bine decât mine.

Masa, deşi pregătită în grabă, a fost foarte gustoasă şi chiar îmbelşugată; numai vinul a cam lăsat de dorit. Xeresul aproape negru, pe care Timofeici îl cumpărase în oraş la un negustor pe care îl cunoştea, avea un iz de cocleală şi de sacâz; apoi şi muştele erau sâcâitoare. De obicei un băieţel de la curte le alunga cu o ramură mare, verde, dar de data aceasta Vasili Ivanovici îl înlăturase de teamă să nu fie criticat de tânăra generaţie. Arina Vlasievna chiar avusese timp să se gătească puţin; îşi pusese pe cap o scufie înaltă cu panglici de mătase şi un şal albastru cu flori. Lăcrimă iarăşi puţin de cum îl văzu pe Eniuşa al ei, dar nu mai fu nevoie s-o liniştească bărbatu-său; îşi şterse singură repede lacrimile ca să nu-şi păteze şalul. Nu mâncară decât cei doi tineri, deoarece gazdele mâncaseră demult. La masă servea Fedka, îngreuiat de cizmele cu care nu era deprins; îi ajuta o femeie chioară, cu mutra bărbătoasă, care se numea Anfisuşka şi îndeplinea

funcţiile

de

chelăreasa,

spălătoreasă

şi

găinăreasă, în tot timpul prânzului Vasili Ivanovici se plimbă

prin cameră şi cu un aer de fericire deplină, aproape în extaz, vorbea de grijile mari pe care i le pricinuia politica lui Napoleon şi complicaţiile problemei italiene. Arina Vlasievna nici nu-l vedea pe Arkadi şi nu-l îmbia la mâncare. Îşi sprijinise în pumnul ei mic faţa rotundă, căreia buzele cărnoase, vişinii, gropiţele din obraji şi aluniţa de deasupra sprâncenelor îi dădeau o expresie de mare bunătate, şi n-avea ochi decât pentru feciorul ei; îl privea şi tot suspina, Ardea de dorinţa de-a afla pentru câtă vreme venise, dar se temea să-l întrebe. Dacă spune: „pentru două zile”, se gândea ea, şi inima i se strângea dureros. După friptură, Vasili Ivanovici dispăru şi se întoarse cu o jumătate de sticlă de 127

şampanie gata destupată.

— Iată, exclamă el, deşi trăim într-un colţ pierdut, avem cu ce ne înveseli la zile mari! Umplu trei cupe şi un păhăruţ, ţinu un toast în sănătatea „scumpilor oaspeţi” şi dădu cupa peste cap, milităreşte, iar pe Arina Vlasievna o sili să-şi bea păhărelul până la ultima picătură. Când ajunseră la dulceaţă, Arkadi, care nu putea să sufere dulciurile, socoti totuşi că-i de datoria lui să guste din patru feluri deosebite, proaspăt făcute, cu atât mai mult cu cât Bazarov refuzase categoric să se atingă de ele şi-şi aprinsese ţigara. Apoi veni rândul ceaiului cu frişcă, cu unt şi cornuleţe; după aceea Vasili Ivanovici îi pofti pe toţi în grădină spre a se bucura de frumuseţea serii. Trecând prin faţa unei bănci, îi şopti lui Arkadi:

— Pe locul acesta îmi place să filosofez privind cum asfinţeşte soarele; cum se cuvine unui pustnic. Iar acolo, mai departe, am sădit câţiva copaci din cei care îi plăceau lui Horaţiu75 .

— Ce fel de copaci? întrebă Bazarov.

— Păi cum… salcâmi.

Bazarov începu să caşte.

— Socotesc că pentru călătorii noştri a sosit timpul să se lase în braţele lui Morfeu76, spuse Vasili Ivanovici.

— Cu alte cuvinte, e timpul să ne culcăm! încuviinţă

Bazarov. E un raţionament just. Într-adevăr, e timpul.

Spunându-i noapte bună mamei lui, o sărută frunte, iar ea îl îmbrăţişa şi îl binecuvânta pe furiş făcând de trei ori semnul. crucii, în urma lui. Vasili Ivanovici îl conduse pe Arkadi în camera lui şi îi ură: „somnul dulce pe care-l dormeam şi eu când aveam vârstă dumneavoastră fericită”.

Şi într-adevăr, Arkadi dormi de minune în anticamera băii.

Mirosea a izmă, şi doi greieri se întreceau la ţârâit pe după

sobă, îmbiindu-te la somn. Vasili Ivanovici, întorcându-se de 75 Quintus Flaccus Horaţius (65—8 î.e.n.), remarcabil poet latin. A scris ode, satire, epistole.

76 Morfeu, în mitologia greacă, zeul somnului, al viselor şi al nopţii.

128

la Arkadi, trecu în cabinetul lui şi se aşeză pe divan la picioarele fiului său, dorind să mai stea puţin de vorbă cu el, însă Bazarov îl rugă numaidecât să plece pretextând că-i este somn; de fapt nu putu să doarmă toată noaptea. Cu ochii larg deschişi sfredelea înciudat întunericul: amintirile din copilărie nu aveau putere asupra lui şi apoi nu putuse încă

să se rupă de impresiile amare din urmă. Arina Vlasievna întâi se închină pe îndelete, apoi rămase îndelung la vorbă cu Anfisuşka; aceasta stătea dreaptă, neclintită, cu unicul ei ochi pironit asupra stăpânei sale, care-i împărtăşea şuşotind tainic toate observaţiile şi gândurile ei privitoare la Evgheni Vasilievici. Din pricina bucuriei, a vinului şi a fumului de ţigară, bătrânica se ameţise cu totul; bărbatul ei încercă să-i vorbească, dar renunţă repede şi se depărta dând resemnat din mână.

Arina Vlasievna era o adevărată mică boieroaică rusă din timpurile trecute. Ar fi trebuit să trăiască cu vreo două sute de ani în urmă, în vremurile vechii Moscove. Era foarte credincioasă şi impresionabilă, credea în tot soiul de semne, în ghicit, în farmece şi vise. Credea în „apucaţi”, în duhurile caselor şi pădurilor, în întâlnirile prevestitoare de rele, în deochi, în leacuri băbeşti, în sarea pusă în Joia Mare pe altar, în grabnicul sfârşit al lumii; credea că dacă în duminica Paştelui, la slujba de înviere, lumânările nu se sting, hrişca va rodi bogat, şi că o ciupercă nu mai creşte dacă o vede un ochi omenesc, credea că diavolului îi place să

fie acolo unde e apă şi că orice evreu are pe piept o pată de sânge; se temea de şoareci, de şerpi de casă, de broaşte, vrăbii şi lipitori, de tunet, de apă rece, de curent, de cai şi de ţapi, de oameni roşcaţi şi de pisici negre; iar greierii şi câinii erau după ea vietăţi spurcate; nu mânca nici carne de viţel, nici porumbei, nici raci, nici brânză, nici sparanghel, nici napi, nici carne de iepure, nici harbuji, pentru că un harbuz tăiat semăna cu capul lui Ioan Botezătorul, iar despre stridii nu vorbea fără să se cutremure; îi plăcea să mănânce bine şi în acelaşi timp ţinea cu străşnicie posturile; dormea zece ore 129

pe noapte, dar nu se culca deloc dacă pe Vasili Ivanovici îl apuca durerea de cap; nu citise nicio carte în afară de Alexis, sau Coliba din pădure; scria o scrisoare pe an sau cel mult două şi în gospodărie se pricepea bine la conserve, dulceţuri şi păstratul fructelor, deşi nu punea mâna pe nimic şi îndeobşte nu-i plăcea să se mişte. Arina Vlasievna era foarte bună la suflet şi nu era de loc proastă în felul ei. Ştia că pe lume sunt stăpâni care trebuie să poruncească şi oameni de rând care trebuie să-i slujească, şi de aceea nu se împotrivea linguşelilor şi plecăciunilor până la pământ, dar cu cei mici se purta cu blândeţe şi bunăvoinţă; nu lăsa să plece niciun cerşetor fără să-l miluiască şi nu osândea niciodată pe nimeni, deşi câteodată îi plăcea să bârfească. În tinereţe fusese foarte frumuşică; pe atunci cânta la clavecin şi o rupea pe franţuzeşte, dar în timpul anilor lungi, când pribegise cu bărbatul ei, cu care se măritase împotriva voinţei ei, se îngrăşase şi uitase de muzică şi de franceză. Pe feciorul ei îl iubea şi se temea nespus de dânsul.