Fiecare îşi dădea seama că celălalt îl înţelege. Când e vorba de prieteni, simţământul acesta este plăcut, dar când e vorba de duşmani, e cât se poate de neplăcut, mai ales când aceştia nu pot avea o explicaţie şi nici nu se pot despărţi pe loc.

— Nu v-am legat prea strâns piciorul? întrebă în sfârşit Bazarov.

— Nu, nu, e foarte bine! răspunse Pavel Petrovici şi, după

un răstimp, adăugă: Pe fratele meu nu-l putem înşela; va trebui să-i spunem că am avut o discuţie politică.

— Foarte bine! spuse Bazarov. Puteţi să-i spuneţi că i-am înjurat pe toţi anglomanii.

— Minunat. Dar ce crezi că-şi închipuie despre noi omul de colo? urmă Pavel Petrovici arătând spre mujicul care, cu câteva minute înainte de duel îşi mânase prin faţa lui Bazarov caii împiedicaţi şi care, întorcându-se înapoi, pe acelaşi drum, făcu acum o plecăciune în faţa „boierilor”

scoţându-şi şapca.

— Cine ştie? răspunse Bazarov. Mai degrabă cred că nu-şi închipuie nimic. Mujicul rus este acel necunoscut, plin de taină, despre care a vorbit cândva atât de mult doamna Rodcliffe89. Cine îl poate înţelege? Nici el nu se înţelege pe sine.

— Aha! Vasăzică asta e părerea dumitale, începu Pavel Petrovici, dar deodată strigă: Ia te uită ce a făcut nătângul dumitale! Iată-l pe fratele meu venind în goană!

Bazarov se întoarse şi-l văzu pe Nikolai Petrovici în trăsură, palid la faţă. Acesta sări jos, înainte de a se fi oprit caii şi se repezi la fratele lui.

— Ce-nseamnă asta? spuse el tulburat: Evgheni Vasilici, 89 Rodcliffe (1764—1823), scriitoare engleză. Operele sale au ca temă

descrieri fantastice, înspăimântătoare şi povestiri stranii.

170

pentru Dumnezeu! Ce-nseamnă asta?

— Nimic! răspunse Pavel Petrovici. Piotr te-a speriat degeaba. Domnul Bazarov şi cu mine ne-am cam certat, şi eu plătesc niţel pentru acest lucru.

— Dar, spuneţi-mi, cum s-a iscat toată povestea, pentru numele lui Dumnezeu?

— Cum să-ţi spun? Domnul Bazarov a vorbit nerespectuos despre sir Robert Peel90. Mă grăbesc să adaug că eu singur sunt vinovat de toate, pe când domnul Bazarov s-a purtat foarte frumos. Eu l-am provocat.

— Dar ce văd? Sânge!

— Credeai, poate, că am apă în vine? Pierderea asta de sânge îmi face chiar bine. Nu-i aşa, doctore? Ajută-mă să mă

urc în trăsură şi nu mai fi trist! Mâine am să fiu sănătos.

Uite-aşa… foarte bine. Mâna vizitiu!

Nikolai Petrovici se luă după trăsură, iar Bazarov rămase mai în urmă…

— Trebuie să te rog să te ocupi de fratele meu! îi spuse Nikolai Petrovici. Până când o să ne vină un alt doctor din oraş.

Bazarov înclină tăcut capul.

O oră după aceea, Pavel Petrovici era culcat în pat, cu piciorul bandajat cu multă iscusinţă. Toată casa era întoarsă

pe dos. Fenecika leşinase. Nikolai Petrovici îşi frângea ascuns mâinile, pe când Pavel Petrovici râdea şi glumea, mai ales cu Bazarov; îşi pusese o cămaşă subţire de batist, o hăinuţă

elegantă de dimineaţă şi un fes; nu îngăduise ca storurile să

fie lăsate şi se plângea, pe un ton hazliu de necesitatea abstinenţei în ceea ce priveşte mâncarea.

Totuşi spre seară făcu febră; începu să-l doară capul. Sosi doctorul de la oraş (Nikolai Petrovici nu-l ascultase pe fratele lui, ceea ce de altfel îi convenea şi lui Bazarov). Acesta rămăsese toată ziua în camera lui, galben la faţă şi plin de venin şi nu trecuse pe la bolnav de fiecare dată decât pentru câteva clipe. De vreo două ori o întâlnise pe Fenecika, dar 90 Robert Peel (1788—1850), om de stat englez.

171

aceasta se depărtase de el, îngrozită. Doctorul cel nou prescrisese bolnavului băuturi răcoritoare, de altfel, el întări spusele lui Bazarov că nu se prevede nicio primejdie. Nikolai Petrovici îi spusese că fratele lui s-a rănit din greşeală, la care doctorul făcu doar: „Hm!” Dar de îndată ce primi în mână douăzeci şi cinci de ruble de argint, zise:

— Da, da! Bineînţeles! Se-ntâmplă adeseori aşa ceva.

Noaptea, nimeni din casă nu s-a culcat şi nu s-a dezbrăcat. Nikolai Petrovici intra tot timpul în vârful picioarelor la fratele lui şi tot în vârful picioarelor ieşea de la el. Bolnavul aţipea, gemea uşor, îi spunea în franţuzeşte

„ Couchez-vous!” 91 şi cerea de băut. Nikolai Petrovici o puse o dată pe Fenecika să-i ducă un pahar cu limonadă; Pavel Petrovici o privi ţintă şi bău paharul până la fund. Spre dimineaţă febra crescu şi bolnavul începu să aiureze puţin.

La început, rosti cuvinte fără şir, apoi deodată, deschise ochii şi, văzându-l lângă pat pe fratele lui aplecat grijuliu spre el, îi spuse:

— Nu-i aşa, Nikolai, că Fenecika aduce cu Nelly?

— Cu care Nelly, Paşa?

— Cum poţi să întrebi aşa ceva? Cu prinţesa R… Mai ales partea de sus a feţei. C’est de la même famille! 92

Nikolai Petrovici nu răspunse nimic şi se miră în sinea lui cât de trainice sunt vechile simţăminte în om. „Iată cum a răbufnit!” se gândi el.

— Ah, cât o iubesc pe fiinţa asta prostuţă! gemu Pavel Petrovici, punându-şi mâinile după ceara. N-am să îngădui ca un neobrăzat să se atingă de ea… bâigui el, după câteva clipe.

Nikolai Petrovici oftă doar; nici nu bănuia măcar pentru cine erau spuse vorbele astea.

Bazarov veni la el a doua zi, pe la opt. Îşi şi făcuse bagajul şi dăduse drumul la toate broaştele, gâştele şi păsările lui.

— Ai venit să-ţi iei rămas bun de la mine? îl întrebă Nikolai 91 Culcă-te! (fr.).

92 E acelaşi gen (fr.).

172

Petrovici, ridicându-se în întâmpinarea lui.

— Întocmai.

— Te-nţeleg şi te aprob întru totul. Sărmanul meu frate este bineînţeles vinovat, fapt pentru care a şi fost pedepsit.

Mi-a spus chiar el că te-a pus într-o situaţie în care nu puteai să te porţi altfel. Sunt încredinţat că n-ai putut să

eviţi duelul acesta care… care… până la un anumit punct, se explică numai printr-o veşnică neînţelegere, datorită felului deosebit în care priviţi lumea. (Nikolai Petrovici se încurca în vorbe.) Fratele meu e un om de modă veche; e iute şi încăpăţânat… Slavă Domnului că s-a sfârşit aşa! Am luat toate măsurile necesare pentru a evita zvonurile…