— E ciudat! Nu urăsc pe nimeni, spuse Arkadi după o clipă de gândire.
— Ba eu pe mulţi. Tu ai un suflet gingaş, eşti o mămăligă, cum să urăşti!… Te pierzi repede cu firea şi ai prea puţină
încredere în tine…
— Da tu, îi tăie vorba Arkadi, ai încredere în tine? Ai o părere bună despre tine?
Bazarov tăcu un timp.
— Când am să întâlnesc un om care să nu se dea bătut în faţa mea, rosti el rar, atunci am să-mi schimb părerea despre mine. Să urăşti! Da, de pildă, astăzi, trecând prin faţa casei lui Filip, starostele nostru, ai spus că-i atât de primitoare, de albă, şi ai mai spus că Rusia va atinge perfecţiunea atunci când şi cel din urmă mujic va avea o astfel de locuinţă şi că
fiecare dintre noi trebuie să puie umărul pentru asta… Iar eu am şi simţit ură pentru acest „cel din urmă dintre mujici”, fie el Filip sau Sidor, pentru care trebuie să-mi scot sufletul şi care nu-mi va spune nici măcar mulţumesc… Şi la ce-mi trebuie acest „mulţumesc” al lui? El o să-şi petreacă zilele într-o casă albă, în timp ce mormântul meu va fi năpădit de buruieni; şi mai departe?
— Destul Evgheni… Dacă te-ar asculta cineva azi, vrând-138
nevrând le-ar da dreptate acelora care ne învinuiesc de lipsă
de principii.
— Vorbeşti ca unchiul tău. Principii nu există, văd că nu te-ai dumerit nici până acum de acest lucru, ci numai senzaţii. Totul ţine de ele.
— Cum aşa?
— Uite aşa. De pildă, eu! Eu înclin spre negativism, în virtutea senzaţiilor. Îmi place să neg, pentru că aşa e alcătuit creierul meu şi basta! De ce-mi place mie chimia? De ce-ţi plac ţie merele? Tot în virtutea senzaţiilor. E acelaşi lucru.
Oamenii nu vor pătrunde niciodată mai adânc. Nu oricine e în stare să recunoască asta şi nici eu poate n-am să ţi-o mai spun altă dată.
— Atunci şi cinstea e o senzaţie?
— Ba bine că nu!
— Evgheni! începu trist Arkadi.
— Cum? Ce? Nu-ţi place? îl întrerupse. Bazarov. Nu, frate!
Dacă te-ai hotărât să nimiceşti totul, nu te cruţa nici pe tine… Dar destul cu filosofia! „Natura te-nvăluie lin în tăcerea somnului” a spus Puşkin.
— N-a spus el niciodată aşa ceva, zise Arkadi.
— Dar dacă n-a spus-o, putea şi chiar trebuia să o spună, ca un poet mare ce era. Şi fiindcă veni vorba, cred că a slujit în armată.
— Puşkin n-a fost niciodată militar.
— Dă-mi voie, dar pe fiecare pagină a lui găseşti: „ La luptă, la luptă pentru onoarea Rusiei!”
— Ce năzbâtii mai născoceşti şi tu! La urma urmei văd că
îl ponegreşti!
— Îl ponegresc? Ei şi! Cu asta ţi-ai găsit tu să mă sperii!
Oricât ai ponegri pe un om, fii sigur că merită de douăzeci de ori mai rău.
— Hai mai bine să dormim! spuse înciudat Arkadi.
— Cu cea mai mare plăcere, răspunse Bazarov.
Dar niciunul, nici celălalt nu aveau chef de somn. Un simţământ aproape de duşmănie punea stăpânire pe inimile 139
celor doi tineri. Peste vreo cinci minute deschiseră ochii şi schimbară tăcuţi o privire.
— Ia te uită, spuse deodată Arkadi, o frunză uscată de plop s-a desprins şi cade la pământ; mişcările ei sunt aidoma cu zborul unui fluture. Nu găseşti că e ciudat? Lucrul cel mai trist şi mort seamănă cu lucrul cel mai vesel şi plin de viaţă.
— O, scumpul meu prieten, Arkadi Nikolaevici! exclamă
Bazarov. Te rog un singur lucru: nu vorbi în imagini frumoase.
— Vorbesc aşa cum pot… şi la urma urmei asta este tiranie. Mi-a venit un gând în minte şi nu înţeleg de ce nu l-aş spune.
— Bun! Atunci de ce să nu spun şi eu ce gândesc? găsesc că a vorbi frumos este necuviincios.
— Atunci ce este cuviincios? Să înjuri?
— Ehe! Văd că ai de gând să calci pe urmele unchiului tău.
Cât s-ar bucura idiotul acela auzindu-te!
— Cum i-ai spus lui Pavel Petrovici?
