— Vă las, pentru orice eventualitate, adresa mea, dacă

cumva iese vreo istorie, spuse Bazarov cu nepăsare.

— Nădăjduiesc că nu are să iasă nicio istorie, Evgheni Vasilici… îmi pare foarte rău că şederea dumitale în casa mea a avut o asemenea… un asemenea sfârşit. Sunt cu atât mai mâhnit de asta cu cât Arkadi…

— Nădăjduiesc că am să-l văd! îi tăie vorba Bazarov, în sufletul căruia „explicaţiile” şi „lămuririle” de orice fel stârneau un sentiment de nerăbdare; iar de nu, o să vă rog să-i spuneţi toate cele bune din partea, mea şi să fiţi încredinţat că-mi pare rău.

— Şi eu te rog… răspunse, înclinându-se, Nikolai Petrovici… dar Bazarov nu aşteptă sfârşitul frazei şi ieşi.

Aflând despre plecarea lui Bazarov, Pavel Petrovici voi să-l vadă şi îi strânse mâna. Dar şi de data aceasta Bazarov rămase rece ca gheaţa înţelese că Pavel Petrovici dorea să se arate mărinimos. De la Fenecika nu izbuti să-şi ia rămas bun, ci schimbă cu ea numai o privire pe fereastră. Chipul ei îi păru plin de tristeţe. „Cred că o să sfârşească prost! îşi spuse el… Sau poate că o să iasă: cumva din încurcătură!” În schimb, Piotr se înduioşa într-atât încât plânse pe umărul lui, până ce Bazarov îl răcori cu întrebarea:

— Nu cumva ai obiceiul să plângi uşor?

Cât despre Duniaşa ea fu nevoită să fugă în crâng, pentru 173

a-şi ascunde tulburarea. Iar cel vinovat de toate aceste supărări se urcă în trăsură, îşi aprinse o ţigară de foi şi când văzu la cea de a patra verstă, la o cotitură a drumului, pentru cea din urmă oară în faţa ochilor conacul Kirsanovilor, cu casa cea nouă boierească, scuipă mormăind:

— Boiernaşi afurisiţi! şi se înfăşură mai strâns în manta.

Nu trecu mult, şi Pavel Petrovici se simţi mai bine, dar trebui să rămână în pat aproape o săptămână. Prizonieratul, după: cum îi spunea el, îl îndura cu destulă răbdare; atâta doar că se îngrijea foarte mult de înfăţişarea sa şi poruncea mereu să i se parfumeze camera cu apă de colonie. Nikolai Petrovici îi citea din reviste, iar Fenecika îl servea ca şi înainte; îi aducea câte o ceaşcă de supă, limonadă, ouă moi şi ceai, dar o spaimă ascunsă o cuprindea de fiecare dată

când intra în camera bolnavului. Fapta neaşteptată a lui Pavel Petrovici îi speriase pe toţi din casă, iar pe ea mai mult decât pe oricine. Numai Prokofici rămânea netulburat şi spunea că şi pe vremea lui boierii se băteau uneori, „dar numai boierii de viţă veche între ei, iar pe un necioplit de-alde ăştia l-ar fi pus să fie bătut de slugi, în grajd, pentru obrăznicie”.

Pe Fenecika n-o mustra aproape de loc conştiinţa, dar din când în când o chinuia bănuiala despre adevărata pricină a certei lor; apoi şi Pavel Petrovici o privea atât de ciudat… Aşa încât, chiar când stătea cu spatele la el, îi simţea privirea.

Din pricina veşnicei nelinişti în care trăia, slăbise şi, cum se întâmplă în asemenea împrejurări, se făcuse şi mai drăguţă.

Într-o dimineaţă când Pavel Petrovici, simţindu-se bine, trecuse de pe pat pe divan, iar Nikolai Petrovici, după ce-l întrebase cum se mai simte, plecase la arie, Fenecika îi aduse o ceaşcă de ceai şi, după ce o puse pe măsuţă, dădu să plece.

Pavel Petrovici însă o opri.

— Unde te grăbeşti, Fedosia Nikolaevna? începu el. Ai cumva treabă?

— Nu… Da… Trebuie să torn ceaiul dincolo.

174

— Las’ c-o face Duniaşa şi fără dumneata! Mai stai puţin cu un om bolnav. De altfel trebuie să-ţi vorbesc.

Fenecika se aşeză tăcută pe marginea fotoliului.

— Ascultă! spuse Pavel Petrovici şi se trase de mustaţă. De mult voiam să te întreb: mi se pare că te cam temi de mine, nu?

— Eu?

— Da, dumneata. Nu mă priveşti niciodată în ochi, de parcă nu ai avea cugetul curat.

Fenecika se roşi; totuşi aruncă o privire spre Pavel Petrovici. Acesta i se păru oarecum ciudat şi inima îi tremură

uşor.

— Ţi-e cugetul curat, nu-i aşa? o întrebă el.

— Da. De ce să nu fie curat? şopti dânsa.

— Mai ştii? De altfel, faţă de cine ai putea să fii dumneata vinovată? Faţă de mine? Nu-i de crezut. Faţă de alte persoane de aici din casă? Nici asta nu pare cu putinţă.

Poate faţă de fratele meu? Doar îl iubeşti, nu-i aşa?

— Îl iubesc.

— Din tot sufletul, din toată inima?

— Îl iubesc pe Nikolai Petrovici din toată inima.

— Adevărat? Ia uită-te la mine, Fenecika! (îi spunea aşa pentru prima oară.) Doar ştii că e mare păcat să minţi!

— Eu nu mint, Pavel Petrovici. Dacă nu l-aş iubi pe Nikolai Petrovici, nici nu s-ar mai cădea să trăiesc!

— Şi nu l-ai schimba cu nimeni?

— Păi, cu cine să-l schimb?

— Cine ştie? De pildă cu domnul acela care a plecat.

Fenecika se ridică:

— Doamne, Dumnezeule, Pavel Petrovici, de ce mă

chinuiţi? Ce v-am făcut? Cum puteţi să vorbiţi aşa?…

— Fenecika, spuse cu glas trist Pavel Petrovici, doar am văzut.

— Ce-aţi văzut?

— Păi, acolo… în boschet.

Fenecika se roşi până în vârful urechilor.

175

— Dar cu ce sunt eu vinovată? rosti ea anevoie.

Pavel Petrovici se ridică într-un cot:

— Nu eşti vinovată? Nu? Deloc?

— Numai pe Nikolai Petrovici îl iubesc pe lumea asta şi am să-l iubesc în veci! izbucni Fenecika cu o putere neaşteptată, în timp ce hohotele de plâns o înecau. Iar ce-aţi văzut dumneavoastră, am s-o spun şi la judecata de apoi că n-am nicio vină, nici n-am avut, şi ar fi mai bine să mor chiar acum dacă pot să fiu bănuită de aşa ceva, că eu, faţă de binefăcătorul meu, Nikolai Petrovici…