— I-am spus aşa cum se cuvine: idiot.
— Asta întrece orice măsură! strigă Arkadi.
— Aha! A început să vorbească în tine glasul sângelui, spuse liniştit Bazarov. Îmi dau seama că lucrul acesta e adânc înrădăcinat în noi. Omul e gata să se lepede de orice, să se dezbare de orice prejudecată, dar să mărturisească, de pildă, că fratele lui care fură batiste e un hoţ e mai presus de puterile sale. Şi într-adevăr: fratele meu, al meu şi să nu fie un geniu… este oare cu putinţă?
— În mine a vorbit simţământul dreptăţii şi nicidecum glasul sângelui, sări înfierbântat Arkadi. Dar pentru că tu nu poţi pricepe acest simţământ, fiindcă nu ai aceasta senzaţie, nu poţi nici să-l judeci.
— Cu alte cuvinte, Arkadi Kirsanov e mai presus de înţelegerea mea. Mă înclin şi tac.
— Destul, Evgheni! Te rog! O să sfârşim prin a ne certa.
— Ah, Arkadi! Fă-mi plăcerea şi hai să ne certăm o dată
de-a binelea, la cuţite, fără cruţare.
140
— Dar în felul ăsta cred că o să sfârşim prin a…
— Prin a ne bate? i-o tăie Bazarov. Ei şi? Aici pe fân, întrun decor atât de idilic, departe de lume şi de privirile oamenilor, ar merge. Dar n-ai să-mi vii de hac. Acum te apuc de beregată…
Bazarov îşi răşchiră degetele lungi şi puternice… Arkadi se întoarse şi se pregăti oarecum în joacă să i se împotrivească… Dar faţa prietenului său i se păru atât de duşmănoasă, citi o ameninţare atât de serioasă în zâmbetul strâmb al buzelor, în ochii lui care scăpărau fulgere, încât se simţi cuprins de un fel de sfială…
— Aha! Iată unde v-aţi ascuns! se auzi în clipa aceea glasul lui Vasili Ivanovici, şi bătrânul medic militar răsări în faţa celor doi prieteni, îmbrăcat cu o haină de în, ţesută în casă şi cu o pălărie de paie făcută de asemenea în casă. V-am căutat, v-am căutat peste tot… Văd că aţi ales un loc cât se poate de frumos şi v-aţi găsit o îndeletnicire minunată. Să
stai culcat pe pământ şi să te uiţi la cer… Ştiţi că asta are un tâlc adânc?
— Eu mă uit la cer numai atunci când vreau să strănut, bombăni Bazarov, apoi adăugă cu jumătate de glas, întorcându-se spre Arkadi: Păcat că ne-a întrerupt!
— Hai, lasă, şopti Arkadi şi strânse pe ascuns mâna prietenului său. Dar nicio prietenie n-o să reziste mult timp unor asemenea ciocniri.
— Mă uit la voi, tinerii mei interlocutori, urmă între timp Vasili Ivanovici, clătinând din cap şi sprijinindu-se cu mâinile încrucişate pe un baston cioplit de el cu meşteşug, în spirală, şi împodobit cu un cap de turc în chip de mâner; mă
uit şi nu mă mai satur. Câtă putere, câtă tinereţe în plină
floare, câte aptitudini, câte talente! Castor şi Pollux!82 Nici mai mult, nici mai puţin!
— Ia te uită! S-a avântat în mitologie! spuse Bazarov. Se vede cât de colo că la vremea lui a fost mare latinist. Mi se 82 Castor şi Pollux, eroi în mitologia greacă şi romană, numiţi şi Dioscuri, fiii gemeni ai lui Jupiter cu Leda. Sunt consideraţi ca simbol al prieteniei.
141
pare, după câte îmi aduc aminte, că ai binemeritat o medalie de argint pentru o compunere, nu-i aşa?
— Dioscurii, dioscurii! repetă Vasili Ivanovici.
— Ajunge, tată! Ce atâta duioşie!
— Din An în Paşti, merge! murmură bătrânul. Dar să ştiţi, domnilor, că v-am căutat nu ca să vă fac complimente, ci pentru ca să vă aduc la cunoştinţă mai întâi şi mai întâi că
foarte curând o să luăm masa; iar în al doilea rând, am vrut să te previn, Evgheni… tu eşti un băiat deştept, cunoşti oamenii, înţelegi femeile şi prin urmare ai să ierţi că… mama ta a vrut să facă o slujbă de mulţumire cu prilejul întoarcerii tale. Să nu-ţi închipui că te chem să fii de faţă la această
slujbă, care de altfel s-a şi sfârşit, dar părintele Alexei…
— Popa?
— Ei, da, preotul; o să… mănânce la noi… Nu m-am aşteptat la asta şi chiar m-aş fi împotrivit… dar aşa s-a întâmplat… el nu m-a înţeles… Apoi şi Arina Vlasievna… De altfel e un om foarte bun şi cu scaun la cap.
— N-o să mănânce porţia mea la masa, nu-i aşa? întrebă
Bazarov.
Vasili Ivanovici râse.
— Ce vorbeşti!
— Altceva nu cer; sunt gata să mă aşez la masă cu oricine.
Vasili Ivanovici îşi potrivi pălăria.
— Am fost sigur dinainte că eşti mai presus de orice prejudecăţi, spuse el. Dar nici eu, om bătrân de şaizeci şi doi de ani, nu le am (Vasili Ivanovici nu îndrăznea să
mărturisească un lucru: că şi el dorise acea slujbă de mulţumire către Domnul, căci nu era mai puţin credincios decât nevasta lui). Iar părintele Alexei ţine grozav să te cunoască. O să-ţi placă, ai să vezi. Nu se dă în lături să joace câteodată cărţi, ba chiar să… dar asta rămâne între noi…
tragă din lulea.
— Mă rog. După masă o să ne aşezăm la o partidă şi am să-l bat.
— He, he, he, asta rămâne de văzut! Nu se ştie…
