94 Cumnată (fr.).

95 În secolul al XIX-lea (fr.).

96 Ce idee! (fr.).

178

face rău… dar o să mai stăm de vorbă. Caută să dormi, sufletul meu, şi să-ţi dea Dumnezeu sănătate!

„Pentru ce mi-o fi mulţumind atât? se gândi Pavel Petrovici când rămase singur. Ca şi cum asta n-ar depinde de el! Iar eu, de îndată ce se va însura, voi pleca undeva, cât mai departe, la Dresda sau la Florenţa şi am să trăiesc acolo, până am să crăp.”

Pavel Petrovici îşi răcori fruntea cu apă de colonie şi închise ochii. Scăldat de lumina puternică a zilei, capul lui frumos şi slăbit zăcea pe perna albă ca un cap de mort… De altfel, era într-adevăr un om mort.

XXV

În grădina de la Nikolskoie, la umbra unui frasin înalt, şedeau pe o bancă Katia şi Arkadi. Jos, lângă ei, se întinsese Fifi, cu trupul ei lung, arcuit, mlădios, moţăind iepureşte, cum spun vânătorii. Tăceau amândoi. Arkadi ţinea în mână o carte întredeschisă, iar Katia lua din coş nişte firimituri de pâine albă şi le arunca unei mici familii de vrăbii care săreau şi ciripeau chiar la picioarele ei, cu acea îndrăzneală, îmbinată cu teamă, ce le este firească.

O adiere de vânt făcea să tremure frunzele frasinului şi mişca domol, încoace şi încolo, palide rotocoale de lumină

aurie pe cărarea întunecată şi pe spinarea galbenă a căţeluşei Fifi. Arkadi şi Katia erau învăluiţi în umbră şi numai arareori se aprindea în părul fetei o dungă vie de lumină. Tăceau amândoi, dar tocmai din felul cum tăceau şi cum şedeau alături, se vedea între ei o apropiere plină de încredere. Părea că niciunul dintre ei nu se gândeşte la cel de-alături, dar se bucură în taină că-l simte aproape. Şi feţele 179

lor se schimbaseră de când i-am văzut pentru ultima oară: Arkadi părea mai liniştit, iar Katia mai vioaie, mai îndrăzneaţă.

— Nu găseşti, începu Arkadi, că frasinul are, în ruseşte, nu nume foarte potrivit? Niciun copac nu pare atât de uşor şi de luminos în bătaia vântului!97

Katia ridică ochii şi spuse:

— Da! Iar Arkadi se gândi: „Ea nu-mi găseşte nicio vină în faptul că mă exprim frumos.”

— Nu-mi place Heine, nici când râde şi nici când plânge, începu Katia, arătând cu ochii spre cartea pe care Arkadi o ţinea în mână. Îmi place când e gânditor şi trist.

— Iar mie îmi place când râde, spuse Arkadi.

— Astea nu sunt decât urmele vechi ale înclinaţiilor dumitale satirice… („Urme vechi! gândi Arkadi. Dacă ar auzi-o Bazarov!”) Aşteaptă puţin! O să te schimbăm noi!

— Cine o să mă schimbe? Dumneata?

— Cine? Sora mea, Porfiri Platonîci, cu care nu te mai cerţi, mătuşa, pe care alaltăieri ai însoţit-o până la biserică,

— Puteam eu să spun că nu vreau? Iar în ceea ce o priveşte pe Anna Sergheevna, dacă-ţi aduci aminte, era de aceeaşi părere cu Evgheni în multe privinţe.

— Sora mea se găsea atunci sub înrâurirea lui, ca şi dumneata, de altfel.

— Ca şi mine! Ţi se pare, oare, că m-am eliberat de sub înrâurirea lui?

Katia nu răspunse.

— Ştiu că nu ţi-a plăcut niciodată, urmă Arkadi.

— Nu pot să-l judec.

— Ştii ceva Katerina Sergheevna? De fiecare dată când aud acest răspuns, nu-l cred… Nu se află om pe acest pământ, despre care oricine dintre noi să nu-şi poată face o părere!

Asta e numai ca să scapi!

— Bine! Atunci am să-ţi spun că eu… nu că nu mi-ar 97 Joc de cuvinte în original: iasen, in limba rusă frasin, iar iasnîi în limba rusă înseamnă luminos, limpede.

180

place, dar simt că-mi este străin şi că şi eu îi sunt străină…

De altminteri şi dumneata îi eşti străin.

— De ce asta?

— Cum să-ţi spun… el e o pasăre de pradă, pe când dumneata şi cu mine suntem domesticiţi.

— Şi eu sunt domesticit?

Katia încuviinţă din cap.

Arkadi se scarpină după ureche.

— Ascultă, Katerina Sergheevna, la urma urmei, asta e chiar jignitor.

— Ai vrea mai bine să fii o pasăre de pradă?

— De pradă, nu, dar puternic, energic.

— Asta nu depinde de voinţa omului… De pildă, prietenul dumitale nu vrea, dar este.

— Hm! Crezi deci că a avut o mare înrâurire asupra Annei Sergheevna?

— Da, dar nimeni nu o poate domina multă vreme, adaugă

Katia cu jumătate de glas.

— De ce crezi asta?

— E foarte mândră… adică, n-am vrut să spun asta… ţine foarte mult la independenţa ei.

— Dar cine nu ţine la aşa ceva? întrebă Arkadi, în timp ce-i fulgera prin minte: „Dar la ce foloseşte?” „La ce foloseşte?” îi fulgeră şi Katiei prin minte. Tinerii care se întâlnesc deşi sunt prieteni au deseori aceleaşi gânduri.

Arkadi zâmbi şi, dându-se puţin mai aproape de Katia, spuse în şoaptă:

— Recunoaşte că te temi niţel de dânsa.

— De cine?