— Găseşti că are haz ceea ce spui? rosti întrebător Pavel Petrovici şi se îndepărtă.
154
Totuşi câteodată cerea permisiunea să fie de faţă la experienţele lui Bazarov şi o dată chiar îşi apropiase de microscop obrazul parfumat şi spălat cu o loţiune minunată, pentru a privi cum un infuzor străveziu înghiţea un fir de praf şi îl dumica de zor cu un soi de lăbuţe îndemânatice, pe care le avea în gâtlej. Nikolai Petrovici venea pe la Bazarov mult mai des decât fratele său. Ar fi venit şi în fiecare zi „să
înveţe” după cum spunea, dacă nu l-ar fi împiedicat treburile gospodăriei. Nu-l stingherea pe tânărul cercetător, se aşeza undeva într-un colţ al camerei şi privea cu luare aminte, îngăduindu-şi din când în când o întrebare pusă cu sfială. În timpul dejunului şi al cinei căuta să aducă vorba despre fizică, geologie sau chimie, deoarece toate celelalte probleme, chiar şi cele de gospodărie, ca să nu mai vorbim de cele politice, puteau duce, dacă nu la ciocniri, cel puţin la o stare de încordare. Nikolai Petrovici îşi dădea seama că ura fratelui său faţă de Bazarov nu se potolise de fel. O întâmplare neînsemnată, printre multe altele, îi întări bănuielile. Ici-colo, prin împrejurimi începuse să se ivească holera şi chiar
„smulsese” doi oameni din Mariino. Într-o noapte, Pavel Petrovici avusese o criză destul de puternică. S-a chinuit până dimineaţa, dar n-a vrut să facă apel la Bazarov şi, văzându-l a doua zi, la întrebarea acestuia: „De ce n-aţi trimis după mine?” palid încă, dar pieptănat şi bărbierit cu grijă, i-a răspuns: „După câte îmi amintesc chiar dumneata ai spus într-o zi că nu crezi în medicină”. Astfel treceau zilele.
Bazarov întunecat şi ursuz muncea cu îndârjire… Totuşi, în casa lui Nikolai Petrovici se găsea o fiinţă cu care, nu numai că-şi uşura sufletul, dar stătea bucuros de vorbă… Fiinţa aceasta era Fenecika.
De obicei se întâlnea cu ea dimineaţa, devreme, în grădină
sau în curte. În odăiţa ei nu intra, iar dânsa se apropiase numai o singură dată de uşa lui ca să-l întrebe dacă trebuie sau nu să-i facă baie lui Mitea. Nu numai că avea încredere în el, nu numai că nu se temea de el, dar se purta cu el mult mai liber şi mai nestingherit chiar decât faţă de Nikolai 155
Petrovici. E greu de spus de ce era aşa. Poate fiindcă, fără să-şi dea seama, simţea că lui Bazarov îi lipsea tot ce-i boieresc, ce-i superior, care te atrage şi te înfricoşează totodată. În ochii ei Bazarov era şi un doctor foarte bun şi un om simplu.
Fără să se simtă stânjenită când era el de faţă, îşi vedea de copil, şi o dată, când i-a venit ameţeală şi a apucat-o durerea de cap, a luat chiar din mâna lui o lingură de doctorie. Când era şi Nikolai Petrovici de faţă, se ferea parcă de Bazarov. Nu o făcea din şiretenie, ci dintr-un fel de bunăcuviinţă. De Pavel Petrovici se temea acum mai mult decât oricând. De câtăva vreme începuse s-o urmărească şi apărea ca din pământ în spatele ei, îmbrăcat ca un englez, cu ochii nemişcaţi şi privirea pătrunzătoare, şi cu mâinile în buzunar.
„Parcă te ia cu frig”, se plângea Fenecika Duniaşăi, iar aceasta, în loc să răspundă, ofta, gândindu-se la un alt om
„lipsit de suflet”, Bazarov, care, fără să bănuiască măcar, ajunsese tiranul crud al inimii ei.
Fenecikăi îi plăcea Bazarov şi îi plăcea şi ea lui. Când îi vorbea, faţa lui se schimba, se însenina, se făcea aproape blândă, şi la nepăsarea lui obişnuită se adăuga un fel de atenţie glumeaţă. Fenecika se făcea cu fiecare zi mai frumoasă. Există o epocă în viaţa femeilor tinere când ele înfloresc deodată, ca trandafirii de vară. O astfel de epocă
venise şi pentru Fenecika. Toate ajutau la asta, chiar şi arşiţa de iulie de atunci. Îmbrăcată într-o rochie albă şi uşoară, părea şi ea mai albă şi mai uşoară. Soarele n-o înnegrea, dar arşiţa, de care nu se putea feri, îi rumenea uşor obrajii şi urechile, îi umplea tot trupul de o moleşeală dulce şi punea în ochii ei frumoşi o galeşă visare. Aproape că nu putea lucra. Mâinile îi tot alunecau pe genunchi. Abia putea merge, şi tot ofta şi se plângea, drăgălaşă în neputinţa ei.
— Mai bine te-ai scalda mai des, îi spunea Nikolai Petrovici.
Făcuse o scăldătoare mare cu coviltir de pânză într-unul dintre iazurile lui care nu secase încă.
— Of, Nikolai Petrovici! Până ajungi la iaz mori, şi până te-156
ntorci înapoi iarăşi mori, căci în grădina noastră nu e umbră.
— E drept că nu e umbră, răspundea Nikolai Petrovici, frecându-şi sprâncenele.
Într-o zi, pe la ora şase şi ceva dimineaţa, întorcându-se de la plimbare, Bazarov o găsi pe Fenecika în boschetul de liliac, ale cărui flori se trecuseră de mult, dar care îşi păstra frunzişul încă des şi verde. Şedea pe bancă, cu o băsmăluţă
albă pe cap, ca întotdeauna. Lângă ea era un braţ întreg de trandafiri roşii şi albi, încă umezi de rouă. El îi dădu bună
dimineaţa.
— A! Evgheni Vasilici, spuse ea, ridicând puţin marginea basmalei ca să-l privească, cu o mişcare ce-i dezgoli mâna până la cot.
— Ce faci aici? întrebă Bazarov, aşezându-se lângă ea. Faci un buchet?
— Da, ca să împodobesc masa pentru ceaiul de dimineaţă; lui Nikolai Petrovici îi plac florile.
— Dar până la ceai mai este mult. Ce de flori ai cules!
— Le-am cules acum, că pe urmă se face prea cald şi nu se mai poate ieşi. Numai dimineaţa mai poţi să răsufli. Mă simt topită de căldură. Mi-e teamă că o să mă îmbolnăvesc.
— Ce-ţi trece prin cap? Stai să-ţi iau pulsul. Bazarov îi luă
mâna, simţi vinişoara ce bătea liniştit, şi nici nu găsi de cuviinţă să-i numere bătăile. Ai să trăieşti o sută de ani, spuse el dându-i drumul la mână.
— Oh, ferească Dumnezeu! strigă dânsa.
— Da de ce? Nu vrei să trăieşti mult?
— Vai de mine! O sută de ani! Am avut o bunică, de optzeci şi cinci şi cât s-a mai chinuit biata de ea! Era neagră
la faţă, surdă, gheboasă şi tuşea întruna. Îşi era ei însăşi o povară. Ce viaţă mai era şi aia!
— Atunci e mai bine să fii tânără?
— Cred şi eu!
— Şi de ce anume e mai bine? Spune-mi!
— Cum de ce e mai bine? De pildă eu acum sunt tânăra şi pot să fac orice: mă duc, mă întorc, îmi iau ce-mi trebuie şi 157
n-am nevoie să rog pe nimeni… Ce poate să fie mai bine?
— Cât despre mine, îmi este totuna dacă sunt tânăr sau bătrân.
— Cum poţi să spui că ţi-e totuna, asta nu se poate!
