— Evgheni, tu ştii că întotdeauna am fost sincer cu tine şi pot să te încredinţez, să-ţi jur, că te înşeli!

— Hm! Iată un cuvânt nou, făcu Bazarov cu jumătate de glas. Dar n-ai de ce să te înfierbânţi, pentru că mie puţin îmi pasă. Un romantic ar fi spus: „Simt că drumurile noastre încep să se despartă”, iar eu spun pe şleau că ne-am cam săturat unul de altul.

— Evgheni…

— Nu-i nicio nenorocire, suflete! Se satură omul şi de altele pe lumea sta. Iar acum, ce zici? N-ar fi bine să ne luăm rămas bun? Că, de când sunt aici, mi-e lehamite, ca şi cum aş fi citit prea multe scrisori de ale lui Gogol către soţia guvernatorului din Kaluga. De altfel, nici nu am poruncit să

se deshame caii.

— Ce vorbă e asta? Nu se poate!

— De ce?

— De mine nici nu mai spun, dar ar fi cât se poate de nepoliticos faţă de Anna Sergheevna, care o să vrea neapărat să te vadă.

— Cât despre asta, te înşeli.

— Ba cred, dimpotrivă, că am dreptate, zise Arkadi. Şi de ce te-oi fi prefăcând? Hai, spune drept, n-ai venit aici pentru ea?

— S-ar putea să fie aşa şi totuşi te înşeli.

Arkadi însă avusese dreptate. Anna Sergheevna îşi exprimă

dorinţa să-l vadă pe Bazarov şi îl pofti la ea, prin majordom.

Bazarov, îşi schimbă hainele înainte de a se duce la dânsa şi, cu prilejul acesta, ieşi la iveală că-şi împachetase hainele cele noi în aşa fel încât să le aibă la îndemâna.

Odinţova nu-l primi în camera unde el îi făcuse, atât de neaşteptat, declaraţia lui de dragoste, ci în salon. Îi întinse binevoitoare vârfurile degetelor, dar chipul ei trăda o involuntară încordare.

— Anna Sergheevna! se grăbi să spună Bazarov. Mai întâi de toate, trebuie să vă liniştesc. Aveţi în faţa dumneavoastră

187

un muritor care demult şi-a venit în fire şi nădăjduieşte că şi ceilalţi au uitat de prostia lui. Plec pentru multă vreme şi vă

rog să credeţi că, deşi nu sunt o fiinţă slabă, mi-ar părea rău să duc cu mine gândul că vă amintiţi de mine cu dezgust.

Anna Sergheevna răsuflă adânc, ca un om care ar fi ajuns chiar atunci pe vârful unui munte înalt, şi un zâmbet îi lumină obrazul. Îi întinse pentru a doua oară mâna lui Bazarov şi răspunse la strânsoarea lui.

— Vai de cel care-şi aminteşte de trecut! spuse ea. Cu atât mai mult cu cât, sincer vorbind, am păcătuit şi eu, dacă nu prin cochetărie, prin altceva. Într-un cuvânt: să fim prieteni ca înainte! A fost un vis, nu-i aşa? Şi cine ţine minte visele?

— Da! Cine le ţine minte?! Şi afară de asta, dragostea… e un simţământ artificial.

— Adevărat? îmi face multă plăcere să te aud vorbind astfel!

Astfel vorbea Anna Sergheevna şi tot astfel vorbea şi Bazarov. Amândoi credeau că spun adevărul. Era oare adevăr, numai adevăr, în vorbele lor? Nici ei nu ştiau şi cu atât mai puţin autorul. Dar ei vorbeau astfel, ca şi cum fiecare ar fi fost pătruns de adevărul spuselor celuilalt.

Anna Sergheevna îl întrebă între altele pe Bazarov ce făcuse cât a stat la familia Kirsanov. El fu cât pe-aci să-i povestească despre duelul cu Pavel Petrovici, dar se stăpâni la gândul că ea ar putea să creadă că face pe interesantul şi-i răspunse că în tot acest răstimp lucrase.

— Cât despre mine, spuse Anna Sergheevna, întâi m-am lăsat pradă ipohondriei, Dumnezeu ştie de ce, şi chiar m-am gândit să plec. În străinătate, închipuieşte-ţi! Pe urmă însă

mi-a trecut. A venit prietenul dumitale Arkadi Nikolaevici şi am reintrat în făgaşul meu, în adevăratul meu rol.

— Care rol, dacă-mi daţi voie să aflu?

— Rolul de mătuşă, de educatoare, de mamă, cum vrei să-i spui. Şi, fiindcă veni vorba, să ştii că înainte vreme nu înţelegeam prea bine strânsa dumitale prietenie cu Arkadi Nikolaevici. Îl găseam destul de şters, dar acum l-am 188

cunoscut mai bine, şi m-am încredinţat că e deştept… dar, mai ales, tânăr, tânăr, nu ca dumneata şi ca mine, Evgheni Vasilici.

— Tot atât; de uşor se fâstâceşte în faţa dumneavoastră?

întrebă Bazarov.

— Oare… începu Anna Sergheevna şi, după ce se gândi puţin, adăugă: Acum s-a făcut mai încrezător, vorbeşte cu mine. Înainte mă ocolea. De altfel, nici eu nu-i căutam tovărăşia. El şi cu Katia sunt foarte buni prieteni.

Bazarov se simţi înciudat. „O femeie nu se poate lipsi de şiretlicuri!” gândi el.

— Spuneaţi că vă ocolea, făcu el cu un zâmbet rece, dar cred că nu v-a rămas o taină faptul că a fost îndrăgostit de dumneavoastră?

— Cum? Şi el? îi scăpa Annei Sergheevna.

— Şi el! repeta Bazarov, făcând o plecăciune plina de smerenie. E cu putinţă să nu fi ştiut dumneavoastră şi să vă

fi spus eu o noutate?

Anna Sergheevna îşi plecă ochii:

— Te înşeli, Evgheni Vasilici!

— Nu cred. Dar poate că n-ar fi trebuit să pomenesc de asta. „Iar tu nu-mi mai umbla altădată cu şiretlicuri!” adaugă

el pentru sine.

— De ce să nu fi pomenit? Socot însă că şi aici ai dat o însemnătate prea mare unei impresii trecătoare. Încep să

cred că ai tendinţa să exagerezi.

— Mai bine să nu mai vorbim de asta, Anna Sergheevna.

— Dar de ce? întrebă ea, şi tot ea aduse vorba despre altceva Se simţea totuşi stânjenită în preajma lui Bazarov, deşi îi spusese şi lui, şi voia să se încredinţeze şi dânsa, că

totul era uitat. Schimbând cu el vorbele cele mai obişnuite, glumind, chiar, era totuşi cuprinsă de un fel de teamă. Tot astfel oamenii, pe un vapor în larg, vorbesc şi râd la fel de nepăsători, ca şi cum s-ar afla pe pământ; dar de îndată ce se iveşte cea mai mică oprire sau cel mai mic semn neobişnuit, se poate citi pe toate chipurile o deosebită

189

îngrijorare care dovedeşte că teama de primejdie nu i-a părăsit nicio clipa.

Convorbirea Annei Sergheevna cu Bazarov nu ţinu prea mult. Ea începu să cadă pe gânduri, să răspundă la nimereală şi, în sfârşit, îl pofti în salon, unde erau prinţesa şi Katia.