197

— Am, Arkadi, am şi alte cuvinte, dar n-am să le spun pentru că asta înseamnă romantism, adică ceva dulceag. Tu însoară-te cât mai repede, fă-ţi cuibul tău şi îţi doresc să ai cât mai mulţi copii. Vor fi înţelepţi, numai pentru că se vor naşte la timp, nu ca tine şi ca mine. Ehe! Văd că m-aşteaptă

trăsura. E timpul să plec! Mi-am luat rămas bun de la toţi…

Ei şi-acum? Să ne îmbrăţişam, ce zici?

Arkadi se aruncă de gâtul fostului său îndrumător şi prieten, şi din ochi îi curgeau lacrimi.

— Ce mai e şi tinereţea asta! rosti Bazarov liniştit. Dar am încredere în Katerina Sergheevna. Ai să vezi cât de repede o să te consoleze!

— Adio, frate! îi spuse el lui Arkadi după ce se urcă în trăsurică şi, arătându-i spre o pereche de stăncuţe ce şedeau alături pe acoperişul grajdului, adăugă: Uită-te la ele şi învaţă!

— Ce-nseamnă asta? întrebă Arkadi.

— Cum? Eşti atât de slab în ştiinţele naturale, sau ai uitat că stăncuţa e pasărea cea mai respectabilă, şi căreia îi place cel mai mult viaţa de familie? Ia-o drept pildă!… Adio, signore!

Trăsurica o luă din loc hodorogind.

Bazarov spusese adevărul. Stând de vorbă pe seară cu Katia, Arkadi îşi uită cu totul îndrumătorul. El şi începuse să

i se supuie, iar Katia o simţea şi nu era de loc mirată. Arkadi urma să plece a doua zi la Mariino, la Nikolai Petrovici. Anna Sergheevna nu voia să-i stingherească pe cei doi tineri şi numai dintr-un simţ al convenienţelor nu-i lăsa prea multă

vreme singuri. O îndepărtase cu mărinimie din preajma lor pe prinţesă, pe care vestea despre apropiata căsătorie o adusese într-o stare de furie lacrimogenă. La început Anna Sergheevna se temuse ca priveliştea fericirii lor să nu fie pentru ea oarecum deprimantă, dar se întâmplă tocmai dimpotrivă. Priveliştea aceasta nu numai că n-o deprima, ci o distra şi, până la urmă, O înduioşa, ceea ce o bucura şi întrista totodată. „Se vede că Bazarov a avut dreptate, se 198

gândi ea, e numai curiozitate în mine, curiozitate, şi dragoste de linişte, şi egoism…”

— Copii! spuse ea cu glas tare. Spuneţi-mi, dragostea e un simţământ artificial?

Dar nici Katia, nici Arkadi nu pricepură întrebarea. Se fereau de ea. Convorbirea, pe care o, surprinseseră fără să

vrea, nu le ieşea din cap. Dar Anna Sergheevna îi linişti curând şi nu-i veni greu s-o facă; se liniştise şi ea.

XXVII

Bătrânul Bazarovi s-au bucurat cu atât mai mult de reîntoarcerea fără veste a fiului lor, cu cât se aşteptau mai puţin la ea. Arina Vlasievna era atât de tulburată, atâta alerga încoace şi încolo prin casă încât Vasili Ivanovici o compară cu o potârniche. Codiţa scurtă a caţaveicii îi dădea în adevăr oarecare asemănare cu o pasăre. Iar el nu făcea decât „hm”, muşcându-şi muştiucul pipei de chihlimbar din colţul gurii; apoi, apucându-şi gâtul cu degetele, îşi răsucea capul ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă e bine înşurubat; şi deodată căsca gura mare şi râdea pe tăcute.

— Am venit la tine pe şase săptămâni încheiate, babacule, îi spuse Bazarov. Vreau să lucrez, aşa că te rog să nu mă

stinghereşti.

— Ai să uiţi şi cum arăt la faţă, de mult ce am să te stingheresc! răspunse Vasili Ivanovici.

Şi se ţinu de cuvânt. După ce-l instală pe fiul lui ca şi data trecută, în birou, numai că nu se ascundea de el, iar pe nevasta lui căuta s-o reţină de la orice manifestare de duioşie.

— Noi, măicuţă, îi spunea el, l-am cam plictisit pe Eniuşka 199

când a fost aici ultima oară. Acum trebuie să fim mai înţelepţi. Arina Vlasievna încuviinţa cele spuse de bărbatul ei, dar care-i era răsplata? Că nu-şi vedea feciorul decât la masă şi se temea şi atunci să înceapă vorba cu el?

— Eniuşenka! îl chema ea câteodată, iar acesta cum îşi întorcea capul, ea şi începea să-şi facă de lucru cu şnurul pungii ei şi bâiguia: Nu-i nimic, nu-i nimic, am spus şi eu aşa!

Apoi se ducea la Vasili Ivanovici şi spunea cu obrazul sprijinit în palma:

— Cum am putea afla, dragul meu, ce ar vrea să mănânce azi Eniuşa la masă, ciorbă de varză sau borş rusesc?

— Păi de ce nu l-ai întrebat?

— Îmi era că-l plictisesc!

De altminteri Bazarov încetă în curând de-a mai sta închis în cameră. Febra lucrului îl părăsise, făcând loc unei nelinişti mocnite şi unei plictiseli plină de tristeţe. O ciudată oboseală

se vădea în toate mişcările lui; chiar şi mersul lui, de obicei hotărât, îndrăzneţ şi sprinten, se schimbase. Nu se mai plimba singur şi începuse să caute tovărăşia oamenilor; îşi bea ceaiul în salon, zăbovea prin grădina de zarzavat împreună cu Vasili Ivanovici şi fuma cu el în tăcere; o dată

chiar întrebase şi de părintele Alexei. Vasili Ivanovici întâi se bucurase de această schimbare, dar bucuria lui nu ţinu mult.

— Eniuşka mă îngrijorează, se plângea el în ascuns nevestei lui. Nu pentru că e nemulţumit sau supărat de ceva, căci asta încă n-ar fi nimic. E amărât şi trist, asta e groaznic.

Tace întruna. Mai bine ne-ar ocărî pe noi. Slăbeşte şi are o faţă de om bolnav.

— Doamne, Doamne! şoptea bătrânica, i-aş pune un talisman sfânt la gât, dar n-o să mă lase.

Vasili Ivanovici încercase de câteva ori, pe ocolite, să-l întrebe pe Bazarov despre munca lui, despre sănătate şi despre Arkadi… Dar Bazarov îi răspundea în silă, de mântuială, iar o dată înţelegând că tatăl lui vrea să-l 200

descoase, îi spuse înciudat:

— Ce tot umbli în jurul meu în vârful picioarelor? Asta mă

supără mai mult decât purtarea voastră dinainte.

— Lasă, lasă, n-o să se mai întâmple! răspunse grăbit sărmanul Vasili Ivanovici. Aluziile lui politice nu avură nici ele vreun efect. Aducând vorba într-o zi despre apropiata eliberare a ţăranilor şi despre progres, nădăjduise că va stârni interesul fiului său, dar acesta răspunse cu nepăsare:

— Ieri, pe când treceam pe lângă un gard, i-am auzit pe copiii ţăranilor de aici urlând nu un cântec vechi de-al lor, ci: Iată că vremea bună a venit şi inimile îmbierea dragostei o simt… Poftim progres!

Câteodată Bazarov se ducea în sat şi, zeflemitor ca de obicei, intra în vorbă cu câte un mujic.

— Hei, îl îndemna el, spune-mi frate, ce păreri ai dumneata despre viaţă, căci se zice despre voi că aţi fi puterea şi viitorul Rusiei, că de la voi va începe o epocă nouă

în istorie, că voi ne veţi da şi limba şi legile cele adevărate.

Mujicul sau nu răspundea nimic, sau rostea cam aşa ceva:

— Păi şi noi putem… pentru că… adică… cum ne-o fi dat…

— Ia lămureşte-mă, ce este obştea voastră? Stă şi ea tot pe trei peşti?

— Acela e pământul, taică, de stă pe trei peşti, răspundea împăciuitor mujicul, cu glas tărăgănat, blajin, patriarhal, iar peste noi, adică peste obştea noastră, se-nţelege, stă puterea boierească: că doară sunteţi părinţii noştri, şi cu cât e boierul mai aspru, cu atât e mai pe placul mujicului.

Într-una din zile, după ce ascultă asemenea vorbe, Bazarov dădu dispreţuitor din umeri, iar mujicul o porni agale la treburile lui.