— Iată părerea mea! spuse el. Din punct de vedere teoretic, 84 Céladon, personaj din Astrea, romanul celebru al scriitorului francez Honoré d’Urfé (1567—1625). Acest nume a devenit sinonimul amantului credincios, al îndrăgostitului platonic care oftează veşnic.
161
duelul este o neghiobie, dar din punct de vedere practic e cu totul altceva.
— Adică, dumneata vrei să spui, dacă te-am înţeles bine, că oricare ar fi părerea dumitale, din punct de vedere teoretic, asupra duelului, în practică n-ai îngădui să fii jignit fără a cere satisfacţie?
— Mi-aţi ghicit pe deplin gândul.
— Foarte bine. Îmi face multă plăcere să aud asta de la dumneata. Cuvintele dumitale îmi lămuresc o nedumerire…
— Vreţi să spuneţi o îndoială?
— E totuna. Vorbesc aşa, numai ca să fiu înţeles. Nu sunt… un şoarece de seminar. Cuvintele dumitale mă
scutesc de un lucru neplăcut la care aş fi fost nevoit să
recurg. M-am hotărât să mă bat în duel cu dumneata.
Bazarov făcu ochii mari:
— Cu mine?
— Da, cu dumneata, fără îndoială.
— Dar de ce, mă rog?
— Aş putea să-ţi lămuresc pricina, începu Pavel Petrovici, dar găsesc că e mai bine să o trec sub tăcere. După părerea mea, dumneata eşti de prisos aici. Nu te pot suferi, te dispreţuiesc şi dacă asta nu-ţi este de ajuns…
Ochii lui Pavel Petrovici fulgerară… Scăpărară şi cei ai lui Bazarov.
— Foarte bine! făcu el. Alte lămuriri sunt de prisos. V-a venit cheful să puneţi la încercare cu mine spiritul dumneavoastră cavaleresc. Aş putea să vă refuz această
plăcere, dar, hai, treacă de la mine!
— Îţi rămân adânc îndatorat, răspunse Pavel Petrovici, şi acum pot să nădăjduiesc că îmi vei primi provocarea, fără să
mă sileşti să mă folosesc de mijloace de constrângere?
— Adică,
vorbind
fără
perifraze,
de
bastonul
dumneavoastră? observă cu sânge rece Bazarov. Aveţi dreptate. Nu e nevoie să mă jigniţi câtuşi de puţin. De altfel acest lucru s-ar putea să fie primejdios. Puteţi rămâne un gentleman… Tot ca un gentleman, primesc şi eu provocarea 162
dumneavoastră.
— Minunat! spuse Pavel Petrovici şi îşi propti bastonul într-un colţ. Şi acum, câteva cuvinte despre condiţiile duelului nostru; dar, înainte de toate, aş dori să ştiu dacă
socoteşti că este nevoie să recurgem la formalitatea unei mici dispute, care ar putea sluji drept pretext provocării mele?
— Nu. E mai bine fără formalităţi.
— Şi eu cred aceeaşi lucru. Socot de asemenea că nu e locul aici să examinăm adevărata pricină a conflictului nostru. Nu ne putem înghiţi unul pe altul. Ce trebuie mai mult?
— Ce trebuie mai mult? repetă batjocoritor Bazarov.
— În ceea ce priveşte condiţiile duelului nostru, dat fiind că nu vom avea secundanţi, fiindcă n-avem de unde să-i luăm…
— Într-adevăr! De unde să-i luăm?
— Am onoarea să-ţi propun următoarele: să ne batem mâine dimineaţă, devreme, să zicem la ora şase, dincolo de crâng, cu pistoalele. Bariera de zece paşi…
— De zece paşi? Da, într-adevăr, asta-i distanţa la care ne urâm noi.
— S-ar putea şi opt, spuse Pavel Petrovici.
— S-ar putea, de ce nu?
— O să tragem de câte două ori şi, pentru orice eventualitate, o să-şi pună fiecare în buzunar o scrisorică, în care să se învinuiască singur de sfârşitul lui.
